Globalizarea - principiu pentru cei slabi, preş pentru cei puternici
     "Politica modernă a reuşit să-i facă muritori de foame inclusiv pe cei care produc mâncarea pentru toată lumea!" - spunea în secolul al XVIII-lea Voltaire. Un adevăr perfect valabil nu doar în epoca sa, ci şi în zilele noastre. Este suficient să privim în jur. Considerată în perioada interbelică "grânarul Europei", dar vestită şi pentru rezultatele bune din celelalte sectoare ale agriculturii, România a ajuns astăzi să importe aproape jumătate dintre alimentele pe care le consumă. Nu mai trebuie să reamintim că nu a existat o politică coerentă de dezvoltare sau măcar de prezervare a acestui sector, ci dimpotrivă s-a făcut totul pentru nimicirea lui. Iar greşelile se răzbună. Multe dintre aceste greşeli s-au făcut chiar sub stindardul generos altfel al restituirii proprietăţii, considerată o condiţie a îmbunătăţirii stărilor de lucruri existente. N-a fost să fie aşa! Proprietar pe suprafeţe destul de reduse şi fără a obţine un sprijin real din partea statului, ţăranul român şi-a lăsat de multe ori terenul pârloagă. La nivelul ţării aceste suprafeţe sunt atât de multe încât guvernul s-a gândit chiar să-i amendeze pe cei care nu-şi lucrează pământul. Se ştie însă că pedeapsa nu este atât de motivantă ca recompensa. Or recompensele pentru agricultori sunt practic inexistente. Ultimul exemplu este respingerea de către Comisia pentru agricultură şi silvicultură a Camerei Deputaţilor a iniţiativei Ministerului Agriculturii privind modificarea OUG nr. 29/2000. Prin aceasta s-ar fi acordat în mod diferenţiat o subvenţie de 400 de lei/litrul de lapte producătorilor din zona montană. Dacă în zona montană n-ar trăi, conform documentelor elaborate de Fondul Mondial al Muntelui - populaţia cu cel mai ridicat grad de sărăcie, poate că faptul nu ar fi atât de condamnabil. Este însă de notorietate faptul că centrele de colectare a laptelui sunt puţine, preţul pe care procesatorii îl plătesc ţăranului este scăzut, iar în atari condiţii acesta preferă să arunce ceea ce-i prisoseşte. De remarcat că în ţara noastră, în prezent, efectivele de animale sunt mai mici decât cele înregistrate în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Iar producătorii noştri pier, în timp ce anul trecut importurile de lapte şi produse lactate s-au ridicat la 23 de milioane de dolari. Devenim astfel piaţă de desfacere pentru producătorii din ţări în care agricultura este puternic subvenţionată.
     Dar devenim încet şi sigur piaţă de desfacere pentru orice fel de produs, pentru că ni se explică doct că, într-o perioadă în care globalizarea este cuvântul de ordine, măsurile protecţioniste sunt dovadă clară şi ruşinoasă de înapoiere. Şi, de ce să nu recunoaştem, de multe ori încercările guvernanţilor de a lua măsuri pentru promovarea unei ramuri economice s-au izbit de criticile şi piedicile puse din exterior. Ăsta este unul dintre necazurile statelor mici, pentru că nu la fel se întâmplă lucrurile cu statele mari. Recent, Statele Unite ale Americii au introdus taxe vamale de 8-30% pentru importurile de oţel. Măsură destinată clar mulţumirii propriilor producători de oţel, care asigură sute de mii de locuri de muncă. Prin această măsură se vor închide capacităţi de producţie în statele Uniunii Europene, Australia şi în Japonia, state care au anunţat că se vor plânge la Organizaţia Mondială a Comerţului pentru că "piaţa oţelului nu este Vestul Sălbatic unde fiecare face ce vrea". Dar până să ia această organizaţie o măsură pot trece luni sau chiar ani şi, astfel, tot cei slabi şi săraci vor avea de suferit.
     După războiul portocalelor, al tutunului şi alte conflicte comerciale care au mai apărut între SUA şi UE, războiul oţelului demonstrează o dată în plus că restructurarea peste tot în lume produce şomaj şi scăderea nivelului de trai. Totodată, numai cei puternici pot veni cu soluţii precum tradiţionalul şi atât de utilul protecţionism. Fără a recurge la măsuri protecţioniste, România - slabă şi săracă - nu este în stare nici măcar să subvenţioneze litrul de lapte.
Anca DINICĂ