Hoţii de codru
     În perioada 15 martie - 15 aprilie, în "Luna pădurilor", este cel mai nimerit să vorbim despre soarta aurului verde. O adâncă îngrijorare i-a cuprins pe toţi cei care iubesc natura şi văd că de o vreme încoace aurul verde al ţării este mai primejduit ca oricând. De unde codrul a fost întotdeauna frate cu românul, i-a devenit parcă duşman. Chipul falnicei noastre păduri, cea care reface sursele de oxigen şi apă, care transformă energia cosmică în materie organică se află într-o grea suferinţă. Numeroşi specialişti şi cercetători din întreaga lume avertizează că planeta Pământ nu mai are suficiente resurse pentru a se putea reface integral şi că dispariţia biosferei ar putea fi iminentă în următoarele două secole. Studii laborioase efectuate în ţara noastră confirmă că refacerea dezechilibrelor din biosfera locală necesită costuri de cel puţin 50 miliarde USD în următorii zece ani. Adică 5 miliarde USD în fiecare an. Ţara-i săracă şi n-are de unde aloca atâtea resurse financiare restabilirii echilibrului distrus cu neruşinare.
     Ne pândeşte un mare pericol şi acum, până nu este prea târziu, guvernanţii şi politicienii ţării au datoria să decreteze starea de necesitate a pădurii. De primă urgenţă ar fi stoparea tăierilor nesăbuite de copaci, actelor de vandalism ce schilodesc şi urâţesc pădurile ţării. Să fie înstăpânită legea şi să nu-i mai fie îngăduit nimănui să dispună după bunul său plac de soarta pădurii. Să se pună capăt inconştienţei şi anarhiei ce bântuie cu furie în Carpaţi, în pădurile de deal şi şes. Nu poţi să iubeşti ţara dacă nu iubeşti pădurea. Să nu se permită ca priveliştile încântătoare ale aurului verde să fie pângărite de imaginile dezolante ale munţilor şi dealurilor dezgolite de păduri. Ocrotirea şi apărarea pădurii, depozitara tainelor vieţii, este o datorie sfântă a fiecăruia dintre noi, dar mai cu seamă a celor ce ocupă fotoliile din Parlamentul ţării. Covoarele verzi ale vegetaţiei sunt o mare minune ce înlătură pustiul deşertic, apără ciripitul păsărilor, murmurul izvoarelor şi freamătul codrului. Ceea ce s-a întâmplat şi continuă să se întâmple cu pădurile confirmă realităţi zguduitoare. Codul silvic şi celelalte legi ce reglementează gestionarea fondului forestier sunt ignorate revoltător de mult. De-a lungul a mai bine de zece ani s-au scos din administraţia statului circa 1.500.000 ha de pădure şi au fost atribuite proprietarilor de drept. S-a făcut un act de dreptate, vor spune unii. Da, numai că o parte din falşii proprietari le-au hăcuit, le-au tăiat fără a planta un singur puiet, oferit gratuit de ocoalele silvice.
     Tot felul de granguri profitori, aventurieri şi escroci români şi străini au năvălit în codru şi au tăiat ce le-a ieşit în cale şi în locul pângărit şi-au înălţat vile, adevărate palate sfidător de elegante, ce aparţin unor coţcari politici şi miliardari de carton care, în Sfatul Ţării "...ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie", cum cu amărăciune exclama la vremea sa Eminescu. Acum, se pare că lucrurile stau mult mai rău decât atunci. Măcar în Luna aurului verde se cuvine spus că pădurii, pentru a ajunge la maturitate, îi trebuie în medie 80-120 de ani! Ar fi o mare amăgire să ne culcăm pe spusele unora că pădurea este capabilă de autoregenerare. Tăierea necontrolată a pădurii este urmată de mari dezastre ecologice: modificări macroclimatice, secete, inundaţii, dispariţia unor specii din flora şi fauna Pământului. Conceptul modern de dezvoltare durabilă, de care se face atâta caz în ultima vreme, este de neconceput fără aplicarea riguroasă a unor programe de protecţie, conservare şi dezvoltare a fondului forestier. Se impune o adevărată cruciadă verde, în care întreaga societate - de la şcoli până la cei din fruntea ţării - să participe cu dragoste la salvgardarea naturii. Numai aşa vom putea rosti din nou: Pădure, dragă pădure.
Sebastian TRUŢA