Lecţia de istorie
     În SUA lecţia despre mult-predata cultură a puterii a fost învăţată. Puterea şi forţa celor puşi în fruntea naţiunii americane reprezintă, de fapt, puterea de influenţare şi convingere. De ce sunt expulzaţi acum, de către autorităţile americane, exact în aceste momente, cei care au fost în anticamera nazismului şi care au avut în desfăşurarea de fapte din timpul dictaturii fasciste un rol cel mult secundar? Acum nu mai putem vorbi de statul la plajă al expulzaţilor nazişti, ocupaţie deloc încurajată de premierul Năstase, pentru că aceştia sunt nişte bătrâni care au cetăţenie americană de peste câteva zeci de ani, pentru care România a fost un loc de naştere şi atât. În plus, ei au deţinut cetăţenia germană. Americanii au aplicat aici invariabil, expulzarea celor nedoriţi în ţara de origine. Adică, România. Fără excepţie. Aceasta este o lecţie despre cultura puterii, asumată şi demonstrată categoric de către naţiunea americană care refuză să-i mai adăpostească pe artizanii de grad secund ai coşmarului arian. Prin acţiunea sa, deşi vădit târzie, SUA ne asigură că maşinăria sa justiţiară continuă să funcţioneze şi această realitate este lăudabilă, chiar dacă se reduce la nişte simple formalităţi, fără efecte mai de seamă. Pe de altă parte, acţiunea unei Comisii SUA pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE - Comisia Helsinki) care, printr-o scrisoare de protest, a solicitat guvernului român să îndepărteze simbolurile legate de numele lui I. Antonescu din toate locurile publice, adică inclusiv din galeria premierilor români, recent deschisă în Palatul Victoria. În viziunea sus-numitei Comisii, România nu se conformează şi rămâne încă în ambiguitate privind atitudinea statului nostru faţă de fascism şi extremism. Nu putem încadra acţiunea acestei Comisii ca o demonstraţie a culturii puterii din partea SUA, pentru că, privită mai atent, scrisoarea de protest pare o întreprindere hazardată, dacă nu ridicolă. După titulatura sa importantă, această Comisie ar putea să se ocupe cu unele probleme mai importante decât existenţa unor simboluri neagreate, însă care au fost şi sunt parte din istoria unei ţări şi să ne facă atenţi asupra tablourilor şi statuilor personalităţilor politice şi, de ce nu, istorice cu care avem dreptul să populăm locurile noastre de factură publică. În plus, nu prea credem că România blochează accesul reprezentanţilor acelui Muzeu al Holocaustului, o altă acuzaţie adusă guvernului român.
     Revenind la lecţia despre cultura puterii, varianta americană, se clarifică ceva acum. Poporul american are un manual de istorie care nu reuşeşte să egaleze, din punct de vedere informativ, ediţia de duminică a celui mai difuzat cotidian american USA Today. Nu această realitate este relevantă, ci important este ceea ce a produs acea istorie scurtă şi cuprinzătoare, născută tocmai când lumea s-a revelat locuitorilor săi, iar americanii par să posede arta de a ocoli orice pericol, inclusiv o perioadă istorică mai puţin favorabilă. Precum şi abilitatea de a dărâma mituri, reumanizând lumea. Americanii nu şi-au dezvoltat un acut simţ al istoriei, adică recunoaşterea ei cu bine şi rău, eficient şi ineficient. Comisia congresmanilor americani acţionează în limitele puterii sale de înţelegere şi recunoaştere naţională şi nu este de blamat. Însă doreşte să impună această înţelegere personală într-un mod lipsit de respect şi simţ faţă de istoria unei ţări, oricare ar fi acea istorie şi acea ţară, în cazul de faţă România. E vorba de un exces de zel al americanilor care nu ştiu încă şi poate nu vor afla niciodată că singurele renunţări adevărate ale unui popor faţă de istoria proprie sunt statuile, imaginile, simbolurile care cad, se prăbuşesc singure, fără nici o intervenţie birocratică, şi rămân acolo, jos, dărâmate din conştiinţa colectivă a unei naţiuni. În acest fel, lecţia care s-a dorit o pledoarie despre putere, istorie şi viitor, se reduce la o simplă demonstraţie de procuror planetar, al celui care se serveşte de cultura puterii sale politice pentru a realiza forţat ceea ce consideră o reparaţie istorică absolut necesară, pe care însă nu o mai cere nimeni.