Ardeleanul şi umbra miticului
     De multe ori s-a vehiculat ideea superiorităţii Transilvaniei şi a Banatului asupra oricărei alte regiuni din România. Adică, oraşele ardelene, printre care şi al nostru, sunt mult mai civilizate şi chiar mai occidentale decât orice altă urbe românească, iar oamenii din Ardeal sunt priviţi ca cetăţeni responsabili, muncitori, cinstiţi şi atât de diferiţi, prin atitudine şi comportament, faţă de ceilalţi locuitori ai ţării denumiţi eufemistic "regăţeni", "sudişti" sau pur şi simplu catalogaţi "mitici de Bucureşti". Mai mult, privită din Ardeal, capitala ţării pare să reprezinte un colos murdar, corupt şi necivilizat cu aura de exploatator ce ţine în loc prin toate hotărârile sale regiunea plină de perspective care este Transilvania. În acest context, au căutat să prindă rădăcini teorii precum autoguvernarea Transilvaniei, microregiunile autonome, care însă nu au făcut decât să alimenteze discursurile ultranaţionaliste cu dublu sens şi aşa-zisele revendicări teritoriale.
     Toate acestea vin să se lovească acum cap în cap în ţeasta românului rămas român înainte de a fi ardelean sau bucureştean şi care uită că aceste divergenţe de gândire şi atitudine slăbesc unitatea şi identitatea sa prin care vrea să convingă de bunele sale intenţii organisme de genul UE sau NATO. Putem vorbi de superioritatea Ardealului în măsura în care toate cetăţile, catedralele şi tradiţiile Transilvaniei sunt mai însemnate decât mănăstirile Moldovei, palatele Bucureştiului ori lăcaşele de cult ale Olteniei. Putem aprecia frumuseţea Clujului, Sibiului şi a Timişoarei ca occidentală, însă oraşe ca Iaşi, Constanţa, Bucureşti încă atrag atenţia turistului şi pelerinului străin, deschizând oportunităţi de investiţii pentru omul de afaceri din afară. Pentru că, oricum ar fi, mediul din Bucureşti a înţeles viteza cu care se mişcă astăzi lumea şi prinde din zbor ofertele de afaceri, chiar dacă acestea riscă să fie îngropate de mâinile hrăpăreţe ale miticilor, lecuind uneori pentru totdeauna dorinţele unor întreprinzători occidentali de a mai investi în spaţiul mioritic. Putem insista în privinţa supremaţiei ardelene faţă de regăţeni, în măsura în care putem trece peste moştenirea istorică, responsabilă, de fapt, de această divergenţă: una este influenţa unui imperiu de sorginte europeană asupra Transilvaniei şi cu totul altceva ofensiva otomană şi prea puţin fasta perioadă fanariotă asupra Moldovei şi Munteniei. Dar, oricum ar fi, acum ardeleanul şi bucureşteanul nu fac decât să adâncească lama cuţitului numit lipsă de identitate naţională în rana încă sângerândă a României care s-a vrut una şi indisolubilă odată cu 1918. Pentru că, înainte de toate, există un singur motiv care ar putea face să pălească aceste false probleme precum umbra ameninţătoare a miticului de Bucureşti: aici, în Transilvania, s-au unit la bine şi la rău, aducându-se zestre bogată sau vitregită, regiunile istorice ale României, la Alba-Iulia anului de graţie 1918, în numele voinţei unui ardelean, moldovean, oltean, bănăţean, bucureştean, care de atunci este mai ales un român.
     Cei care susţin şi întreţin iluzia superiorităţii ardelene în faţa restului României îşi construiesc argumentaţia pe fondul percepţiei stării lucrurilor la Bucureşti şi în Ardeal, uitând de multe ori că acel carusel al corupţiei ce îşi extinde braţele către toată ţara a fost pus în funcţiune de personaje de tristă amintire ale guvernării trecute a căror origine transilvană nu credem că ar mai putea ţine sus drapelul supremaţiei ardelene. Corupţia, marele rău care macină societatea, nu ţine de apartenenţa teritorială, etnică, naţională, ci răspunde în primul rând dorinţei cuiva de a se îmbogăţi rapid în contexul prea puţin restrictiv al economiei de tranziţie în care orice este posibil. Chestiunea diferenţei de comportament şi atitudine nu face decât să despartă şi să adâncească şi de o parte, şi de alta, complexul de inferioritate dezvoltat pe nedrept, din vreme ce cu toţii trăim şi producem pentru una şi aceeaşi mare casă: România, nu doar Transilvania şi Bucureşti.