Inevitabilul război împotriva Irakului, prezis cu mii de ani în urmă de către marii profeţi ai lumii, naşte diferite reacţii şi atitudini. Pe o claviatură a acestora, ele se înscriu între aprobare şi dezaprobare. Mulţi se întreabă şi pe bună dreptate care este adevărata raţiune a acestui război, cine va câştiga şi cine va pierde? Până la a diseca filosofia acestui război, să cădem de acord că acest uriaş conflict între un regim absurd, belicos, cel de la Bagdad şi cel al ţărilor occidentale are partizanii şi detractorii lui. Maşina americană de război şi-a pornit deja motoarele şi a amplasat trupele şi este gata să scoată din buncăre arme sofisticate de distrugere pe care să le testeze în acest mare poligon care este Golful Persic. Suferind de o anumită megalomanie, dar ofuscată şi de reacţiile şi declaraţiile incendiare ale lui Saddam Hussein, Administraţia de la Casa Albă nu ia piciorul de pe acceleraţie. Vrea ea cu adevărat o viaţă mai bună pentru irakieni, insturarea unei democraţii în această ţară sau o atrage precum o Fata Morgana imensele pungi cu petrol ce se află în subsolul deşertului? S-ar putea face speculaţii în ambele sensuri şi adevărul că amândouă sunt valabile. Dar setea de petrol întrece cu mult dorinţa de a vrea capul lui Saddam Hussein şi a elibera poporul irakian de un regim extrem de autoritar. Americanii văd în islamişti pericolul numărul unu al civilizaţiei şi al democraţiei de tip occidental şi sunt obsedaţi de terifianta prăbuşire a WTC-ului din New York. În parte este adevărat. Dar sub acest paravan ei vor să pună mâna pe marile bogăţii de ţiţei ale Irak-ului, căci politica de hegemon al planetei fără o economie puternică e ca un balon de săpun. Cine are petrol, are şi putere, iar cine are putere confiscă pe orice cale petrolul. Simplu ca bună ziua.
     Petrolul, această fobie a statelor super-tehnologizate, care înseamnă mult mai mult ca aerul, pentru că el este combustia industriei, a băgat zâzanie şi între aliaţii euro-atlantici. Americanii care se şi văd călare pe cisternele cu petrol irakian, l-au şi împărţit deja între ei (cea mai mare parte), englezi şi ruşi, restul aliaţilor - zero. Cum disensiunile tind să se inflameze tot mai mult se întrevede o mare criză la scară planetară. Aparent, apaticul George W. Bush vrea să ia tot potul şi amnezia jocurilor de după al doilea război mondial îi joacă feste. Pericolul pentru americani nu vine numai din Golf, ci şi de la Berlin, Paris, Moscova şi Beijing. În plus, scandalul petrolului irakian bagă în ceaţă şi relaţiile dintre membrele Pactului Nord Atlantic, care în cazul de faţă nu mai are nici o putere, dacă nu cumva NATO înseamnă exclusiv SUA.
     Românii care au aşteptat vreme de 50 de ani sosirea americanilor şi intrarea în Alianţă se văd acum o rudă săracă la masa marilor bogaţi ai lumii. Deocamdată, mai avem de aşteptat până când vom deveni membri plini ai Alianţei, dar nădejdi mari nu ne putem pune în americani. Nu se ştie dacă vor sări să ne apere în cazul în care cineva, poate chiar Saddam ne-ar ataca. Omul de rând, de pe stradă, nici nu prea are timp să se gândească la consecinţele unui război de o asemenea anvergură, din moment ce el abia o scoate la capăt cu viaţa. Şi apoi el ştie că fiecare generaţie de români a avut de o vreme încoace parte de un război. N-ar fi de mirare să-şi trimită pruncii să moară prin deşertul asiatic. Aşadar, la orizont bat vânturi tulburi, aducătoare de spaime şi griji. Din păcate, a cam trecut vremea raţiunii, a coexistenţei paşnice, cum ne plăcea să spunem cândva şi a venit vremea armelor, a celor mai tari. Şi aceştia sunt, vrând nevrând, americanii.