În arta subtilă şi complexă a negocierii tergiversarea are un rol determinant. Ea dă actorilor prilejul de a se regrupa, de a-şi pune ordine în strategii, sau poate fi o strategie în sine. Mai mult decât în orice colţ de lume, la Porţile Orientului - poate şi datorită condiţionărilor climatice şi culturale de mii de ani - tergiversarea este principala armă. Ea este folosită cu succes mai ales când partenerul de negociere se dovedeşte nerăbdător, sau când interesul acestuia este atât de mare încât este normal să obţii un preţ bun. Iar turcii ştiu că interesul nespus de americani de a ataca Irakul este mult mai important decât pretextul folosit. Pe termen lung, este mai important pentru Statele Unite controlul celor mai bogate câmpuri petrolifere din lume, decât lupta împotriva lui Ben Laden, chiar dacă acesta este motivul clamat al declanşării războiului. Pentru că astfel SUA ar controla principala sursă de energie, iar efectele asupra politicii de orice fel sunt previzibile. Şi pentru că ştiu acest lucru, turcii - cu spiritul de negociator care i-a făcut celebri în Levant - doresc să obţină un preţ cât mai bun pentru sprijinul logistic pe care-l pot da trupelor americane. Deoarece nu l-au obţinut până acum, Parlamentul turc a recurs la tergiversare. Ei cer, pe lângă plata celor 48 miliarde de dolari - datorie pe care nu au mai putut-o recupera de la Irak în urma primului Război din Golf - încă câteva zeci de miliarde de dolari. Ei au respins propunerile americane constând fie într-o donaţie de 6 miliarde de dolari, fie un împrumut pe termen lung de 24 miliarde de dolari. Preţul cerut de turci este socotit de SUA prea mare. Tocmai de aceea există un Plan B, care preconizează - ca baze de sprijin logistic - instalaţiile militare din ţările din Balcani, printre care se numără şi România care are o poziţie strategică favorabilă. Un argument este oferit de sosirea pe aeroportul Mihail Kogălniceanu a mai multor avioane de transport militar americane. Acum se aşteaptă ca totuşi Parlamentul turc să ajungă la o decizie mai favorabilă americanilor. În caz contrar România va oferi mai mult decât sprijin pentru "spatele frontului", va avea un rol mai important. Ne întrebăm care este preţul pe care l-am cerut noi? Vom reuşi să recuperăm cele aproape 2 miliarde de dolari pe care Irakul ni le datorează şi ceva în plus? Sau vom rămâne doar cu mândria de a-i fi sprijinit pe americanii pe care îi aşteptăm să vină încă din 1944? Aceiaşi americani care ne-au vândut la Ialta.
     Nu vrem să inducem opinii antiamericane. Nu este cazul în condiţiile în care pentru politica noastră externă sprijinul american contează. Fapt dovedit şi de ultimele evoluţii de anul trecut când România a fost invitată să adere la NATO. Nici nu vrem să spunem că ne vindem pentru puţin. Mai ales că nici nu ştim care sunt beneficiile pe care ţara noastră le primeşte. Care sunt deci aceste beneficii?