O analiză recentă a Uniunii Europene plasează România pe penultimul loc în rândul celor zece ţări candidate în ceea ce priveşte competitivitatea economică. Doar Bulgaria mai este încă sub noi. Indicele de competitivitate calculat de economiştii UE a fost determinat în funcţie de costul resurselor naturale şi al produselor unice ale unei ţări, cotate pe o scală de la 1 la 7. De asemenea, ei au calculat şi intervalul de timp necesar ţărilor candidate pentru a recupera decalajul venitului pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) cu Uniunea Europeană. Ei, cam cât credeţi că i-ar trebui României să ajungă doar la nivelul de convergenţă cu media UE? Calculul analiştilor europeni ne arată că în timp ce Sloveniei, ţara cea mai bine plasată în clasamentul economic al candidatelor, i-ar fi necesari 13 ani, României i-ar trebui nu mai puţin de 45 de ani, iar Bulgariei 50. Asta în condiţiile în care rata de creştere anuală se va menţine la 5% la nivelul economiei fiecărei ţări, în timp ce rata similară în UE ar rămâne în continuare în jurul a 2%. După cum se observă, decalajul este foarte mare chiar şi între primele şi ultimele ţări candidate. Spre exemplu, Cehiei, pe locul doi în clasament, i-ar trebui doar 18 ani, Ungariei 24 de ani (aproape jumătate din timpul necesar României), Slovaciei - 31, Estoniei - 34, Poloniei - 34, Letoniei - 40, Lituaniei - 40. Trist, dar adevărat, aceasta este situaţia economiei româneşti la ora actuală. Întârzierea reformelor structurale a dus în cele din urmă la mărirea decalajului chiar şi faţă de celelalte ţări candidate.
     În conjunctura actuală de bulversare a pieţei europene, cauzată în principal de aprecierea prea puternică a euro în raport cu dolarul american, apar noi riscuri şi pentru economia românească. Ascensiunea euro şi aprecierea sa şi faţă de leul românesc produc presiuni inflaţioniste destul de mari, ţinând cont că accizele sunt deja calculate în moneda unică europeană. Indirect, un euro din ce în ce mai greu încetineşte ritmul de creştere în UE, zonă care atrage aproape 70 la sută din exporturile româneşti. După o serie de rectificări în sens negativ ale prognozelor ce vizează spaţiul euro, pentru anul 2003 s-a ajuns să fie admisă doar o creştere cuprinsă între 0,5 şi 1%!, unul dintre cele mai scăzute ritmuri din ultimele decenii. Or această încetinire, desigur, va avea la rându-i alte urmări nefaste asupra economiei ţării noastre. Practic, chiar dacă în primul trimestru al acestui an volumul exporturilor româneşti a stabilit un nou record, depăşind 1,4 miliarde USD/lună, rezultatul a fost în mare măsură influenţat de raportarea sa la dolarul american.
     Apoi, structura exporturilor ne menţine în continuare în rândul ţărilor slab dezvoltate, 90% din exporturile din anul trecut fiind reprezentate de materii prime şi produse manufacturate în sistem lohn. Acest lucru ne poate pricinui în anii următori mari necazuri. Pe măsura creşterii salariilor, deoarece exportăm în prezent în mare parte forţă de muncă ieftină, investitorii străini îşi vor deplasa capacităţile de producţie mai mult spre est, unde vor găsi o piaţă a muncii mai accesibilă din acest punct de vedere.
     Aşadar, anii următori vor fi de importanţă capitală pentru economia românească, pentru a putea să ne menţinem pe trendul necesar integrării în Uniunea Europeană. Ţara noastră are nevoie de o perioadă lungă de stabilitate economică şi de o creştere a PIB-ului de cel puţin 5% anual. Acest lucru ar trebui să constituie un important semnal de alarmă pentru partidele politice, pentru a abandona bătălia electorală începută încă de pe acum, şi a se bate în continuare pe programe economice care pot să atragă noi investiţii străine atât de necesare la ora actuală. Este, de asemenea, necesară o politică monetară înţeleaptă la nivelul Băncii Naţionale, astfel încât, pe cât posibil să fie menţinut actualul coş valutar (60% euro + 40% dolari SUA), care ne conferă în continuare o anumită stabilitate atât în ceea ce priveşte inflaţia, cât şi în privinţa derulării în bune condiţiuni a exporturilor şi importurilor. Mai ales că într-o perioadă de câteva luni se întrevede o armonizare a intereselor economice ale SUA şi ale Uniunii Europene, mizându-se pe o stabilizare a raportului euro-dolar într-o zonă cuprinsă între 1,12 - 1,10. Cât va fi de adevărat, rămâne de văzut.