Din somn sculându-mă, mulţumesc Ţie, Preasfântă Treime, că pentru multă bunătatea Ta şi pentru îndelungă-răbdarea Ta nu te-ai mâniat pe mine, leneşul şi păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu fărădelegile mele; ci ai făcut iubire de oameni după obicei; şi întru deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat ca să mânec şi să slăvesc puterea Ta. Deci, acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt întru mărturisirea inimii şi să laud Preasfânt Numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor.Amin!

---

      Ştim că rostul ochilor ce avem este acela de a face să fim cu văz curat, sănătos, să nu trăim în beznă. Aceasta-i cu putinţă numai în cazul în care ochii noştri sunt într-o stare bună, curaţi, cum am zis. Dacă nu-s ca atare, dacă gingaşul lor mecanism nu funcţionează în chip normal, dacă solzii orbiei îi acoperă, atunci înseamnă că trupul nostru se află într-o stare cât se poate de jalnică: în întuneric îşi duce viaţa, aşa cum s-a întâmplat până la vindecare cu tânărul orb din naştere, de care-i vorba în Sfânta Evanghelie a duminecii a şasea după Paşti.
     Nu numai trupul nostru este înzestrat cu ochi care pot fi în stare bună, să vadă sau să ne ţină trupul întunecat, să ne dea numele de orbi. Şi sufletul nostru are un ochi, un organ luminator: inima. Şi, precum este cazul cu ochii cei trupeşti, la fel stau lucrurile şi cu ochiul acesta al nostru, sufletesc. poate fi curat, sănătos, să vadă bine, să provoace pe seama sufletului nostru întuneric şi moarte.
     Noi susţinem că vedem, dar, totodată nu vedem. Vedem cu ochii trupului, dar nu prea vedem cu ceilalţi ochi, cu ochii sufletului. Nu prea vedem cu ochii sufletului - de ce? - pentru că am lăsat să se aştearnă pe ei un strat gros de păcate, solzii păcatelor. De aceea nu-L vedem pe Domnul, nu-l "avem în vedere" pe Domnul, orbecăim în întunericul păcatelor, cădem sufleteşte şi nu-i departe, vai, prăbuşirea în întunericul cel mai dinafară, în osânda groaznică.
     Da, fraţi creştini, repet, vedem cu ochii trupului. Nu-i deajuns, însă. Mai trebuie o vedere. Vederea sufletească. Să căutăm a vedea cu ochii sufletului, să ni-i însănătoşim, să ne îndepărtăm de pe ei solzii orbitori ai păcatelor şi ai patimilor: să ni-i facem curaţi, să ni-i luminăm, să vedem mereu pe Domnul, să-L avem în vedere, mereu să fim aproape de El. Şi văzându-L bine, să-L rugăm stăruitor, cu credinţă, să ne miluiască pentru că şi El ne va avea "în vedere", ne va milui şi se va îmbucura.
     Să ne rugăm Domnului Iisus aşa: "Întinde mâna Ta, Doamne, cum ai întins-o odinioară orbului din naştere şi spală ochii sufletului nostru, luminează-l cu lumina Ta cea prealuminoasă, ca într-însa să vedem lumina, într-însa să umblăm, fii ai luminii să fim, faptele să le plinim. În Tine credem şi Ţie ne închinăm, acum şi totdeauna". Hristos a înviat!