La sfârşitul săptămânii trecute, la spitalul judeţean Alba a fost adus Eugen Achim din comuna Bucium, diagnosticat cu intoxicaţie acută cu ciuperci şi enterocolită. Pacientul a fost trimis pentru tratament la contagioase. Tot la spital au ajuns patru persoane cu plăgi muşcate de câine, unul din bolnavi fiind ciupit de buric. (F.R.)

---

      Poliţiştii din Crăciunelul de jos au fost sesizaţi sâmbătă, 19 iulie, în jurul orei 19.30, de un localnic despre faptul că şi-a găsit fiul spânzurat în casă. Poliţiştii s-au prezentat la locul tragediei constatând că băiatul, de 25 de ani, se spânzurase de o ţeavă de gaz din casa părinţilor săi. Medicul din comună a constatat că nu există suspiciuni cu privire la cauza morţii. Băiatul nu a lăsat nici o scrisoare de adio prin care să explice acest sfârşit tragic. (N.T.)

---

Cazul Onorina David
•Cauzele care au dus la decesul învăţătoarei David Onorina Cristina (15 iulie 2002) se află şi acum în plină obscuritate
      Prezentăm şirul evenimentelor care au precedat decesul Onorinei David şi al demersurilor făcute de mama acesteia timp de un an pentru elucidarea cazului, relatate chiar de doamna Ana Soare, cea care a fost tot timpul alături de fiica ei şi care a văzut tot ce s-a întâmplat.
     În după-amiaza zilei de 14 iulie 2002, am vizitat-o pe fiica mea, David Onorina Cristina, la domiciliul acesteia. Era foarte palidă şi mi-a spus că s-a simţit rău întreaga zi. Seara, când am plecat de la ea, am mers acasă la medicul de familie, dr. Angela Codarcea, rugând-o să vină să vadă ce se întâmplă cu fiica mea. Aceasta s-a deplasat la domiciliul fiicei mele şi, în jurul orei 22.30, ne-am dus împreună la Spitalul Judeţean Alba, la secţia Urgenţe, unde era de gardă dr. Nicolae Volonciu. Aici fiicei mele i s-a pus o perfuzie, după care şi-a mai revenit, şi i s-a pus diagnosticul de distonie neuro-vegetativă. Văzând că se simte mai bine, medicul de familie a plecat. Întrucât nici medicul de familie şi nici medicul de gardă de la Urgenţe nu ne-au recomandat efectuarea unor analize sau a unor investigaţii, ne-am întors acasă. Doresc să precizez că şi anterior, înainte cu aproximativ o săptămână, fiica mea a consultat medicul de familie, nesimţindu-se bine, iar acesta i-a prescris un tratament cu sedative, tratament pe care Onorina l-a urmat doar trei zile, întrucât medicamentele respective o făceau să se simtă şi mai rău.
     A doua zi dimineaţa, în data de 15 iulie 2002, în jurul orei 7.00, am primit un telefon de la nepotul meu, David Mihail, fiul defunctei, care mi-a spus că acesteia îi este foarte rău şi că nu a dormit toată noaptea. M-am deplasat din nou la domiciliul fiicei mele, împreună cu medicul de familie şi am plecat la Spital, tot la secţia Urgenţe, unde, de această dată era de gardă soţia dr. Volonciu, care, consultând-o puţin, a diagnosticat-o cu amigdalită şi puroi în gât, constatând că are o temperatură de 37,5 grade C şi a dispus internarea în spital, la secţia ORL. La secţia ORL, în sala de tratament se afla doar d-na dr. Bera Mihaela, pe care o cunoşteam şi care ne-a întrebat ce s-a întâmplat. Fiica mea i-a răspuns că îi este foarte rău şi atunci d-na dr. Bera a cerut un pat, după care a rămas să discute cu medicul de familie, fără a face nici un fel de consultaţie. La momentul internării, fiica mea era perfect lucidă, întrucât, neavând asupra ei buletinul de identitate, până la aducerea acestuia de către nepotul meu, i-a dictat asistentei exact seria şi numărul înscrise în acest document.
     După aproximativ 15 minute de la instalarea în salon, a venit o asistentă care i-a făcut o injecţie, iar după aproximativ alte 15 minute, a început să îi pună perfuzii cu glucoză. Fac menţiunea că i s-au administrat trei flacoane de glucoză a câte 500 ml fiecare. Întrucât starea pacientei se înrăutăţea, i s-a recoltat sânge pentru efectuarea de analize. La acel moment fiica mea nu avea analizele făcute, medicul de familie neavând o situaţie reală a stării ei de sănătate. În întreg intervalul de timp cât i s-au administrat perfuziile, medicul de secţie nu a venit deloc să vadă cum se simte pacienta. În jurul orei 11.30, fiica mea mi-a spus că nu are aer şi că ar vrea să iasă afară. Am ieşit la plimbare pe coridorul spitalului, fiica mea fiind în cărucior şi am mers la geam, dar spunea că nici aici nu are aer. Ne-am întors apoi în salon, ea s-a dat singură jos de pe cărucior şi s-a aşezat în pat, iar o oră mai târziu, în jurul orei 12.30, când i-am adresat o întrebare, nu mi-a răspuns.
     Am fugit la sala de tratament, unde nu era decât asistenta-şefă, cea care i-a făcut tratamentul şi care, pe tot parcursul administrării acestuia, s-a purtat foarte urât cu fiica mea, făcând-o chiar să plângă, manifestându-se deosebit de nervos că nu îi găsea vena pentru a-i pune perfuzia. I-am spus acesteia că Onorina nu mai răspunde. În câteva minute, a venit medicul de la secţia Reanimare, d-na dr. Maria Togan, care a început să îi facă investigaţii, dar nu a putut să o scoată din starea de comă. La ora 13.00, am coborât la secţia Reanimare. În tot acest interval şi ulterior, cât timp am stat la reanimare, medicul de la secţia ORL nu a venit nici măcar o dată să vadă care este starea pacientei sau să o consulte. Precizez că a fost o zi liniştită, în sensul că nu am observat să se fi înregistrat alte urgenţe sau internări la această secţie. La secţia Reanimare, d-na dr. Togan a fost deosebit de activă, dându-şi tot interesul pentru a afla care este situaţia pacientei şi pentru a încerca să îi salveze viaţa. Imediat i-a făcut perfuzii cu insulină şi a conectat-o la aparate, dar, cu toate eforturile depuse, nu a reuşit să o scoată din starea de comă. A trimis-o la tomograf, de unde ni s-a spus că nu era vorba despre vreun accident vascular. De asemenea, a chemat atât un medic cardiolog, dl. dr. Ghemeş, care ne-a spus că pulsul fiicei mele este normal şi că nu are nimic la inimă, cât şi un medic neurolog, d-na dr. Iancu, aceasta din urmă însă spunându-ne că era prea târziu, că fiica mea nu mai avea nici un fel de reflexe. În prezenţa medicului neurolog, fiica mea a făcut de trei ori stop cardio-respirator, reuşindu-se resuscitarea ei. Fiica mea a rămas în comă până în jurul orei 23.00, când a făcut un stop cardiac în urma căruia nu a mai putut fi readusă la viaţă. După 10 zile de la deces, în data de 25 iulie 2002, am făcut o sesizare către Colegiul Medicilor Alba, unde am fost primită în audienţă de către directorul Spitalului Judeţean Alba, dr. Cristian Gelu Barbonţa şi de către medicul legist, dr. Gheorghe Vieru. Când am derulat firul evenimentelor, aceştia mi-au spus că dânşii aveau cu totul alte informaţii despre modul în care acestea s-au derulat.
     Menţionez că în timpul cât am stat la secţia Reanimare, am auzit discutându-se că ar fi dispărut fişa de tratament a fiicei mele, de la secţia ORL. În discuţiile cu cei doi medici, mi-am arătat nemulţumirea faţă de medicul de la secţia ORL, spunându-le că aceasta nu a venit deloc să se intereseze de pacientă şi că a discutat doar cu medicul de familie, fără a-i face bolnavei vreo consultaţie. În audienţa de la Colegiul Medicilor Alba am avut sentimentul că aş fi înţeleasă şi că se recunoaşte faptul că medicii au greşit în ceea ce priveşte aplicarea tratamentului.
     Ulterior, ca urmare a unei cereri adresate de subsemnata, în data de 7 februarie 2003 am primit din partea Consiliului Judeţean al Colegiului Medicilor Alba o comunicare, prin care am fost informată că, în legătură cu decesul fiicei mele, Colegiul Medicilor s-a autosesizat şi a demarat o anchetă în acest sens, întocmindu-se un dosar amănunţit referitor la starea de fapt. Mi s-a comunicat de asemenea că, întrucât au fost implicaţi patru medici primari de specialitate iar în judeţ nu există medici cu un grad profesional superior acestora, a fost solicitat sprijinul Colegiului Medicilor din Cluj-Napoca, unde a fost înaintat dosarul, pentru analiză şi formularea unor concluzii competente. La data de 11 martie 2003 mi s-a adus la cunoştinţă în scris de către Consiliul Judeţean Alba al Colegiului Medicilor că în şedinţa Colegiului din data de 28 februarie 2003 a fost reanalizat cazul decesului fiicei mele, David Onorina Cristina, survenit la data de 15 iulie 2002 în Spitalul Judeţean Alba, baza de discuţii fiind reprezentată de analiza efectuată în cauză de o comisie de profesori universitari de la Universitatea de Medicină Cluj-Napoca, la solicitarea Colegiului Medicilor Alba, iar concluziile formulate de această comisie au fost trimise la Colegiul Naţional al Medicilor. Concluzia formulată în cauză a fost că nu s-au putut reţine în sarcina medicilor implicaţi abateri de ordin deontologic sau de atitudine terapeutică. În ceea ce priveşte referatul primit anterior, acesta nu are nici un fel de număr de înregistrare (orice act care se comunică de către o instituţie trebuie înregistrat), nu este datat, iar în ceea ce priveşte medicii care au făcut parte din comisia care a analizat cazul există doar o singură semnătură şi o singură parafă, cele ale prof. dr. Dumitru Cârstina, preşedintele comisiei. Or, atâta timp cât acest referat a fost întocmit de către patru medici, fiecare dintre aceştia formulând concluzii şi diagnostice, era absolut imperativ ca fiecare să îşi pună semnătura şi parafa pentru concluziile formulate în cauză şi nu să fie semnat acel referat doar de către preşedintele comisiei. Mai mult, nu se face nici un fel de referire cu privire la modul în care distinşii medici membri ai comisiei au ajuns la concluziile formulate, specificându-se doar diagnosticul şi faptul că nu s-au constatat erori în conduita terapeutică.
     S-a concluzionat că tratamentul antibiotic aplicat a fost corespunzător, iar prof. dr. Nicolae Hâncu a menţionat că nu au fost erori în conduita terapeutică pentru diabetul descoperit doar cu ocazia internării. Fiicei mele i s-au administrat trei flacoane de glucoză a câte 500 ml fiecare şi abia ulterior i s-au făcut analizele de sânge prin care s-a descoperit faptul că suferă de diabet zaharat, întrucât starea ei de sănătate se înrăutăţise.
     În condiţiile în care analizele de sânge au fost făcute doar după administrarea unei cantităţi mari de glucoză şi în condiţiile în care se putea efectua acel test pentru nivelul glicemiei care durează doar câteva minute (nefiind de specialitate, nu cunosc denumirea acestui test, dar sunt convinsă că dumneavoastră ştiţi foarte bine despre ce este vorba), cum se poate susţine că nu au existat erori în tratamentul diabetului? De ce a fost nevoie ca starea pacientei să se înrăutăţească pentru a i se face analizele?
     Mai mult, cum se poate susţine că nici unul din medici nu are vreo culpă, nici măcar medicul de familie care, la prima consultare, cu o săptămână înainte de decesul pacientei, i-a prescris fiicei mele un tratament cu sedative, fără a-i face nici un fel de analize şi fără a o îndruma măcar să îşi efectueze un set de analize pentru a vedea motivul exact pentru care nu se simţea bine? D-na dr. Angela Codarcea, medicul de familie al fiicei mele, pur şi simplu i-a aplicat acesteia un tratament cu sedative, fără a-i face cel puţin un control mai amănunţit, decum analizele care se impuneau şi la care ca pacient avea tot dreptul.
     Dorinţa mea nu este aceea de a pedepsi pe cineva cu orice preţ pentru moartea fiicei mele, dar consider că este inadmisibil ca asemenea lucruri să se întâmple în spitale şi speranţa mea sinceră este că, făcându-se lumină în acest caz, se va face un pas în faţă în direcţia prevenirii repetării unor astfel de evenimente tragice în situaţia altor persoane. Pe fiica mea oricum nu o mai pot aduce înapoi şi oricum va exista un gol pentru totdeauna atât în inima mea şi a soţului meu, ca părinţi, sau a surorii acesteia, dar mai ales în inima fiului acesteia, un băiat de 16 ani, care va fi marcat pentru toată viaţa de pierderea mamei sale la o vârstă atât de fragedă. Însă, simplul gând că poate într-o măsură mai mare sau mai mică şi datorită nouă şi demersului nostru se vor evita pe viitor astfel de incidente şi poate se va salva viaţa altor oameni, de multe ori copii, va face ca suferinţa pierderii unei persoane atât de dragi să fie mai uşoară.
     Şi prin intermediul acestui articol doresc că îmi exprim în faţa tuturor nemulţumirea faţă de modul în care sunt trataţi bolnavii, fără nici un fel de interes, fără a li se face vreo investigaţie, prescriindu-li-se doar reţete fixe, care nu sunt adaptate în funcţie de starea de sănătate a fiecărui pacient, fapt ce denotă o totală lipsă de profesionalism.
     Speranţa mea, singura care mi-a mai rămas, este aceea că, elucidându-se acest caz, se va face un pas în faţă în direcţia prevenirii repetării unor astfel de evenimente tragice în situaţia altor persoane.

---

După ce au forţat uşa metalică de la mina Haneş
•Marcel Danciu a ameninţat că se sinucide
      Cei aproape 40 de mineri disponibilizaţi de la SC Zlatmin SA din Zlatna îşi continuă protestele, ei forţând sâmbătă în jurul orei 17,00 o uşă metalică de la mina Haneş. Disponibilizaţii au reuşit să intre în subteran deşi căile de acces erau păzite de foştii lor colegi, angajaţi ai Zlatmin SA. Minerul Marcel Danciu, care s-a blocat, în noaptea de marţi spre miercuri, în mina Haneş, se afla şi el în subteran. Alimentarea cu energie electrică a fost însă întreruptă, pentru a-l determina pe Danciu să iasă la suprafaţă. Cei 40 de mineri au intrat în greva foamei de cinci zile, nemulţumiţi că nu şi-au primit salariile compensatorii. În urmă cu aproximativ o lună, 15 din cei 40 de mineri disponibilizaţi de la Zlatmin s-au blocat în mina Haneş, în urma protestului obţinând, printr-un protocol încheiat cu conducerea societăţii, garanţia că până în 15 iulie îşi vor primi integral salariile compensatorii. Disponibilizaţii s-au blocat în mina Haneş având asupra lor provizii de alimente şi apă. Ei nu şi-au pus în practică ameninţarea de a bloca drumul spre Muntele Găina, după ce au fost informaţi că o asemenea acţiune s-ar pedepsi conform legii. Din informaţiile noastre rezultă că unul dintre disponibilizaţi a încercat să-l scoată din mină pe Danciu, însă acesta a ameninţat că se va sinucide dacă cineva se apropie de el, minerul având un cuţit asupra lui.

---

Dacă nu vor fi despăgubiţi
      În numele Asociaţiei Fermierilor din România, vicepreşedintele acestei organizaţii, ec. Nicolae Popa, a înaintat un memoriu ministrului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, Ilie Sârbu. În memoriu se arată că anul agricol 2002-2003 a fost unul foarte greu pentru producătorii agricoli din judeţul Alba, din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, "care au influenţat nivelul producţiilor programate cu peste 50% la culturile de cereale". Din datele furnizate de societăţile de asigurări agreate de MAPAM şi în conformitate cu Legea 381/2002, au fost asigurate pentru riscurile standard o suprafaţă de 2200 ha cu cereale păioase. "Deşi fenomenele meteorologice grave care au afectat mult nivelul producţiilor, fiind întrunite condiţiile de a fi declarată stare de secetă în judeţul Alba, acest lucru nu a fost aprobat de MAPAM şi instituţiile abilitate, fermierii fiind puşi în situaţia dificilă de a nu fi despăgubiţi deşi şi-au asigurat culturile, conform Legii 381/2002 şi HG 74/2003. În condiţiile în care nu vor fi despăgubiţi, fermierii sunt hotărâţi ca pentru anul viitor să nu mai asigure culturile, existând riscul să renunţe în totalitate la suprafeţele luate în arendă", precizează ec. Nicolae Popa. În memoriu se solicită, în regim de urgenţă, măsurile reparatorii care se impun, pentru stimularea şi sprijinirea producătorilor agricoli în anul 2003-2004.

---