Printr-o stranie alchimie, omul nou forjat cu atâta migală şi osârdie în laboratoarele pseudointelectuale ale ideologiei comuniste, acea fantoşă care nu trebuia să se remarce prin nimic, ci doar prin disciplină, ataşament şi devotament faţă de partid, prin integritatea morală, prin râvna şi patosul cu care muncea în fabrici şi uzine, pe şantiere şi ogoare, pentru a depăşi cifrele de plan, a obţine recolte bogate, iar la marile sărbători ale naţiunii să aplaude frenetic, a devenit învechit, desuet. Presa şi revistele de literatură aservite propagandei de partid se întreceau în a afirma că noi românii am fi fost buricul pământului. Noi, cei de pe plaiurile mioritice ne aflam la originea tuturor evenimentelor importante ale istoriei omenirii, ca de pildă descoperirea Americii mult înainte de Columb, sau construirea piramidelor egiptene. Unde sunt aceşti oameni pe care presa şi literatura aveau obligaţia patriotică să-i formeze într-un spirit nou, partinic, existând în acest sens şi un vast program, nişte teze speciale? Unii au aplicat poziţia struţului, până ce a trecut valul apoi s-au apucat de afaceri dubioase, s-au căţărat pe scaune înalte şi o duc bine mersi. Dar cei mai mulţi au rămas să îngroaşe rândurile lumpenilor, celor săraci şi umili, osândiţi de o societate dreaptă în principii, dar strâmbă în aplicarea lor. Sunt azi pensionari, bolnavi, rămaşi la periferia societăţii, muritori de foame, dar mai ales disperaţi şi alienaţi psihic. Sunt şomeri, cerşetori, locatari ai căminelor de bătrâni, abonaţi ai cantinelor săracilor, părăsiţi de familie, de comunitate, oameni înşelaţi până în adâncul sufletelor de noii ocârmuitori care i-au ajutat să prospere pe cârtiţele economiei subterane, pe noii ciocoi, pe mafioţi, pe maleficii experţi ai ingineriilor financiare, pe ale căror nume ne este lehamite să le mai pomenim.
     Oamenii ăştia noi sunt alde Vlas, Dinulescu, Tcaciuc, care ne creează senzaţia că am trăi într-o lume fără Dumnezeu şi care ne îngheaţă în propria noastră prostie, intens hrănită cu telenovele şi pelicule kitsch indiene, cu poveştile lacrimogene ale Andreei Marin şi vulgarităţile pestilenţiale ale "Vacanţei Mari", o lume în care analfabeţi sadea îşi cumpără doctoratele şi catedrele universitare pe bandă rulantă şi prostănaci cu acte în regulă aspiră la Academie. Nici nu s-ar putea altfel, într-o lume în care Stănică şi Creangă devin miliardari peste noapte, iar orice posesor de creier are de ales doar între exil şi casa de nebuni. Numai într-un climat infracţional se pot petrece astfel de lucruri, ca asasinii dovediţi - pentru că asta sunt Stănică şi Creangă - să zburde netulburaţi, dispărând pur şi simplu de sub ochii poliţiştilor şi ca reprezentanţi de frunte ai ideologiei servite de numiţii, să li se atârne în piept înalte decoraţii de stat.
     Tribunul care a obosit cel mai mult la formarea omului nou sub Ceauşescu, Adrian Păunescu, pentru care nu mai există ierarhii, nu există premier şi nici şef al statului, îşi vâră nasul în toate, a devenit un fel de lingău al PSD-ismului şi drept răsplată, Cotroceniul l-a decorat. Nu de alta, dar lui Iliescu i-a fost teamă că va mai lua o pleaşcă din partea bardului care se crede chior într-o ţară de orbi. Mai mult, bardul de la Bârca îşi bagă nasul şi în actul de justiţie. Cuprins la aniversare de milostivenie, asemenea lui Vodă care cu ocazii sărbătoreşti obişnuia să pupe rănile săracilor provocate de cnutul vechililor, l-a somat pe Iliescu să se gândească la iertarea brigandului naţional, Miron Cozma. Mai degrabă bârcanul care a adus ofense Curţii Supreme de Justiţie ar trebui să fie acţionat în judecată.
     Cam ăştia, dar şirul lor este mult mai lung, sunt oamenii noi, secretaţi de glanda puterii, indivizi fără nici un fel de şiră a spinării, obedienţi şi obsedaţi să calce în picioare pe cei care au îndrăzneala să le spună că sunt infractori, armate de căpuşe care secătuiesc bugetul statului. Într-o astfel de lume, nu mai contează principiile, morala, ci grohăiala, obsesia de a aduna bani şi a călca peste cadavre.