Acum vreo 15 ani, un bun prieten de-al meu a avut ocazia să efectueze un stagiu de pregătire în Japonia, în domeniul informaticii. Deşi venea dintr-o ţară în care regula era "Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc", omul era hotărât să se sfarme acolo cu lucrul, ca să nu se facă de râs. Auzise el de undeva că japonezii sunt singurii de pe mapamond care se îmbolnăvesc de muncă. Adică lucrează ca apucaţii, într-o frenezie vecină cu fanatismul. Prietenul meu a putut să se convingă de acest adevăr acolo, la faţa locului. Dar a avut şi o surpriză. Într-unul dintre birourile instituţiei unde se pregătea, românul nostru a văzut un individ care făcea cam ce-l tăia capul: făcea avioane de hârtie, ascuţea creioane, fuma stând cu picioarele pe masă, bea cafele după cafele, pleca unde voia şi când voia... mă rog, un chiulangiu în toată regula. În ultima sa zi de stat în Japonia, prietenul meu nu s-a mai putut abţine şi l-a abordat pe unul dintre instructori: "Am crezut că numai la noi, în România, se chiuleşte, dar văd că aveţi şi voi câte un leneş... ". "Care?", l-a întrebat japonezul surprins. "Uite ăla, care stă cu picioarele pe masă. Ce salariu are individul, că de când am venit aici nu l-am văzut să facă nimic?" Instructorul a zâmbit îngăduitor şi i-a explicat românului nostru: "Ăla are salariu aproape cât directorul. În contractul său de muncă scrie că e obligat să dea o invenţie la trei luni de zile..." S-a întors prietenul meu în ţară dezumflat, gândindu-se la un slogan la modă pe vremea aia în România: "Omul potrivit, la locul potrivit".
     Să recunoaştem că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, iar societatea românească are o nevoie acută de profesionişti în toate domeniile. De "oameni potriviţi, în locurile potrivite". Începând cu politica, unde amatorismul face ravagii (pe care le plătim noi, cei 20 de milioane de români) şi sfârşind cu cel mai mărunt domeniu productiv (de pildă... strângerea de şuruburi pe o linie de montaj). Politicienii noştri fac declaraţii imprudente, se aventurează în tot felul de jocuri mârşave, trag sforicele în folos propriu etc. Diplomaţii români pot fi bănuiţi de orice, numai de apărare a interesului naţional peste graniţe ba! În administraţie, modelul birocratului este încă în vigoare: un individ cu ţeastă de duraluminiu, nervi de cauciuc, prin venele căruia curge cerneală şi care nu s-ar mişca de pe scaunul său nici măcar să ducă o hârtie în biroul vecin, dacă asta "nu intră în atribuţiile sale". Directorul de societate cu capital de stat face tot ce poate ca să-şi păcălească patronul (adică statul, adică pe noi cei 20 de milioane de români). Poliţistul şi magistratul nu au simţul dreptăţii şi al adevărului... ş.a.m.d. Singura noastră speranţă rămâne generaţia de mâine, tinerii pe care ni-i dorim adevăraţi profesionişti, capabili să ţină în mâini destinul naţiunii. Mă rog, cei care vor rămâne în ţară, insensibili la mirajul Occidental. Cei gata să se sacrifice pentru binele general. Noua generaţie care va continua tradiţia sacrificiului, ca şi noi, ca şi părinţii noştri, ca şi bunicii şi străbunicii noştri... de la Burebista şi Decebal încoace. Până când? Asta numai Dumnezeu ştie.
     Acum să nu credeţi că la noi nu există profesionişti adevăraţi. Am văzut şi politicieni modeşti, ponderaţi în afirmaţii, magistraţi echilibraţi, verticali, în fiinţa cărora se citeşte incoruptibilitatea, poliţişti calmi, oneşti, care inspiră siguranţă, cadre militare pline de forţă şi hotărâre, preoţi cu har şi iubire de aproape, funcţionari pentru care fiecare cetăţean e un om, nu un "caz", asistenţi sociali care şi-au transformat profesiunea într-un fel de "apostolat", trudind permanent în folosul copiilor, al bătrânilor, al handicapaţilor, profesori pentru care meseria e însăşi viaţa lor, artişti cu ardere interioară până în apropierea autodistrugerii, oameni de presă şi de televiziune care îşi cunosc rolul constructiv în procesul de transformare a societăţii româneşti etc. Dar, din nefericire, aceştia sunt prea rar lăsaţi să-şi îndeplinească "misia". Când apare un astfel de om, imediat se organizează în jurul lor "conspiraţia mediocrităţii", oculta celor lipsiţi de har şi de voinţă, pentru care meseria e doar o sursă de venit şi nimic mai mult. Cei cărora le lipseşte dragostea pentru ceea ce fac şi, desigur, dragostea pentru oameni şi pentru umanitate. Dar să nu disperăm. Vin tinerii din urmă. Să-i ajutăm şi să le facem loc!