E vremea sondajelor şi a bârfelor politice. Nimic mai năucitor şi mai nociv, în acest anotimp leşinat sub arşiţă, decât să vezi cum înfloreşte crinul cârcotelilor în bălegarul autohton al mizeriilor şi dejecţiilor de tot felul. Păi dacă economia nu merge sau merge prost, dacă privatizarea bate pasul pe loc, dar se politizează totul, inclusiv biserica, flota dispărută în mările şi oceanele lumii, atunci musai să dăm ceva de rumegat şi măcinat: tupeul neruşinat al politicienilor, umorul şi sarcasmul amărăşteanului. Orice sondaj de opinie devine un subiect de presă, chiar dacă ne livrează subiecte şi procente pe care le bănuim şi avem senzaţia că le-am mai citit şi anul trecut. Lăsăm la o parte distanţa enormă dintre PSD şi celelalte partide ce formează o opoziţie famelică, fragmentată de vanităţi şi orgolii şi o să punem degetul pe rănile purulente de care e plin trupul ţării. Ne apare dramatic faptul că majoritatea este de părere că ţara merge într-o direcţie greşită, am zice falimentară şi că onor guvernul nu e capabil nici acum, după aproape 14 ani de la Revoluţie, să urnească lucrurile într-o direcţie, dacă nu performantă, măcar cât de cât normală.
     Cu voia Domnului, ne cerem iertare, dar facem alergie, ni se face pielea de găină când auzim că românul are cea mai mare încredere în biserică, în armată şi în presă. Ce fac preaînalţii prelaţi şi capi ai bisericii, slujbaşii acestei instituţii pentru mai binele celui păstorit, pentru a-i obloji rănile morale şi sufleteşti, ca să nu spunem cele trupeşti ale turmei de credincioşi gestionaţi creştineşte de nişte preoţi care nu-şi văd decât de agoniseala lor, de prosperitatea acestora, ca şi cum parohia ar fi o firmă ce trebuie să aducă cu orice preţ prosperitate: case elegante, maşini de lux, celulare, ieşiri peste hotare, parastase etc. Bietul român are încredere în divinitate, în biserică considerată ca un simbol al credinţei. Dar de aici şi până a face politică şi a-şi huli fraţii de altă confesiune religioasă este un drum lung, dacă nu o blasfemie. Nu dorim să întrăm în polemică cu nimeni, dar biserica e o construcţie spirituală de un anumit fel şi nu una megalitică din piatră. Apoi urmează în sufragiile românilor Armata. Şi aici suntem defazaţi, rămaşi în coada veacului, ieşiţi din înţelegerea lumii, a contemporaneităţii. Nu ne dăm seama că Armata îşi reduce efectivele şi în scurtă vreme nu va mai fi o corvoadă pentru tinerii noştri? Suntem fiii aceleiaşi Europe unite, suntem aliaţii NATO şi de cine ne mai temem, împotriva cui mai luptăm? Adevărul că nu ştim pe ce lume trăim.
     Apropo de sondaje, creşte numărul repondenţilor care spun că nu s-au hotărât cu cine votează sau că nu merg la urne. Aceasta este cea mai tristă realitate a ţării. Cetăţenii sunt măcinaţi de sărăcie, de boli, de grijile şi servituţile cotidiene, sunt sătui de gargarele politicianiste. Îngrijorătoare de-a dreptul sunt concluziile studiului realizat de SAR: populaţia ţării îmbătrâneşte şi se împuţinează, speranţa de viaţă e tot mai anemică, condiţiile de trai se degradează pe zi ce trece. Se nasc mai puţini copii, trec la cele veşnice mai mulţi oameni. Numai în ultimul deceniu România a pierdut un milion de români şi până în anul 2020 va mai pierde încă două. Aşa e când ne mor românii pe capete iar tinerii se duc să trăiască aiurea, unde le e mai bine, aşa cum merită să le fie. Campionii noştri mondiali la matematică şi informatică vor deveni iluştri cetăţeni ai Lumii Noi. Îi auzi pe câte unii defăimând acest exod spre libertate, demnitate şi democraţie al tinerilor. Să ne ierte cei din scaunele pluşate ale puterii, dar nu s-au dezbărat încă de sindromul comunismului. Poate numai atunci când le vor veni minţile la cap şi când vor pleca cu toţii şi nu are cine să-i mai voteze.