Viaţa, istoria ne demonstrează că nu se poate obţine nimic fără sacrificii. Să ne gândim în primul rând la noi românii pentru care cucerirea independenţei, a suveranităţii naţionale, a unităţii de neam şi de ţară, a libertăţii a însemnat vărsare de sânge, jertfă de vieţi omeneşti. Nu e chiar aşa departe de noi cel de-al doilea război mondial, îngheţul comunist când au fost trimişi în închisori floarea intelectualităţii româneşti, ţăranii de frunte ai satelor, ofiţerii superiori ai unei armate ce s-a acoperit de glorie pe câmpurile de luptă. Şi mai aproape de noi e revoluţia din decembrie 1989 unde ca într-un teatru al absurdului s-a tras în piepturile tinerilor, au murit zeci şi sute de oameni nevinovaţi sau vinovaţi pentru că iubeau libertatea, dorinţa de a trăi în adevăr, cinste şi corectitudine, de a-şi clădi viaţa pe propria lor muncă. Iată că după 14 ani de la revoluţie doi tineri români au plătit cu viaţa pentru că ţara noastră a ales să fie un membru marcant al coaliţiei antiteroriste, s-a ataşat valorilor occidental-atlantice pentru stabilirea unei noi arhitecturi a lumii. Nu ne-a silit nimeni s-o facem, dar majoritatea românilor a avut şi are sentimentul că am procedat bine, în sensul că nu mai puteam rămâne la răscruce de vânturi, fără nici un aliat de nădejde care să ne asigure la o adică securitatea, pacea şi integritatea graniţelor. Am trimis soldaţi în cele mai fierbinţi zone de conflict ale lumii; în Kosovo, în Angola, Afganistan, în Irak. Invitaţia adresată de americani de a face parte din NATO a fost şi probabil va mai fi stropită cu sânge. Cei doi militari ardeleni aflaţi în Afganistan sub steagul Alianţei au fost asasinaţi mişeleşte. Şi nici măcar nu se aflau într-o misiune de luptă, ci într-o acţiune umanitară, aducând alimente şi medicamente într-o localitate de afgani, unde singurul mod de subzistenţă era sprijinul NATO.
    Nu e nimeni naiv să-şi închipuie că într-un asemenea spaţiu haotic cum e Afganistanul şi Irakul, unde terorismul e în floare, unde nu a fost stabilită ordinea şi armele scuipă gloanţe şi foc. Noi, românii, va trebui să ne respectăm promisiunile cu orice risc. Este un adevăr care cutremură nu numai fiinţa umană, dar chiar şi pământul că soldaţi din peste 30 de naţiuni se află cu puşca în mână pentru a da o ripostă terorismului. Cu viaţa atât de scump plătită, am demonstrat că suntem în rândul ţărilor civilizate care luptă împotriva terorismului. E o judecată a istoriei, a raţiunii. Dacă murim alături de englezi, americani, italieni, de ce nu suntem măcar cât de cât aproape de standardele lor de viaţă. De ce demnitarii noştri se pretează la tot felul de potlogării şi nu respectă gloata care i-a ales. Bieţii români aleg să lupte cu arma în mână prin nisipurile deşertului sau să fie umiliţi prin cele mai josnice locuri de muncă pentru că dacă ar rămâne acasă ar îngroşa rândurile, şi aşa dese, ale celor care trăiesc sub nivelul decenţei. Se spune că progresul se scrie cu sânge, atunci omul simplu să vadă că ţara asta, implicată de-a lungul secolelor în tot felul de conflicte, prosperă cât de cât şi că măcar copiii lui vor ajunge să trăiască omeneşte, civilizat. Cu alte cuvinte, la sacrificii suntem în rând cu lumea, dar la nivelul de viaţă ne pierdem în coada ei. Dacă tot acceptăm riscul de-a muri, măcar să avem conştiinţa că cei rămaşi acasă îşi fac datoria faţă de patrie, o saltă din mlaştinile Europei şi o urcă pe o treaptă cât de cât onorabilă. Ori noi ne plângem morţii căzuţi la datorie, în timp ce alţii-aleşii noştri sunt protagoniştii unor megascandaluri financiare, iar demisia de onoare a fost scoasă din practica politică, ori poate că nu a existat niciodată. În timp ce mai toţi românii se gândeau cu durere la cele două familii îndoliate din Ardeal, seara tocşourile se ţineau lanţ pe sticlă. Când vom învăţa, oare, că durerea este exerciţiul cel mai convingător că ne vom apropia unii de alţii şi că oamenii din jurul nostru au dreptul să ne ceară socoteală pentru viaţa derizorie pe care o duc.