Calendarul ortodoxo-catolic geme de sfinţi, începând de la Sfântul Nicolae cel bun şi darnic şi până la preacuviosul Pafnutie, socotit Sfântul beţivilor ce-i ocrotea să se ţină pe picioare în pofida legii gravitaţiei universale. Nu e cazul să pomenim aici întregul pantheon al divinităţilor. Mai e şi Sfântul Ştefan cel Mare, mic de statură şi uriaş la fapte. Mare, într-adevăr dar de ce şi sfânt, că pe unde umbla nu lăsa în urma lui doar biserici şi mănăstiri, ci şi ibovnice focoase care i-au dus dorul, aşteptându-l mereu să mai aprindă câte o lumânare împreună spre slava urmaşilor, căci vorba lui Delavrancea, Moldova nu e a lui, ci a urmaşilor, urmaşilor săi. La o adică, s-ar mai putea sanctifica, că mai sunt destule zile libere în calendar şi Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân. De ce nu şi Vlad Ţepeş?
    Alături de Sfântul Ilie care udă ogoarele şi livezile ţăranului şi alungă seceta, cel mai plin de demnitate este Sfântul Nicolae, care vine blajin în fiecare 6 decembrie de ziua lui, cu tolba plină la copii. Ei nu primesc cadouri, peşcheşuri, bani din contul vreunui firman sau mai nou a vreunei generoase imunităţi parlamentare. El le strecoară în suflet un licăr de bucurie, iar în ghetuţe, bomboane şi ciocolată, ca să li se pară viaţa mai dulce.
    Noi, cei cu ceva ani în cârcă, ne-aducem aminte de zilele când stăteam cu nasurile turtite de geam pândindu-l când vine. O, câte n-am fi vrut să-i cerem, căci o duceam greu. Lăsam de cu noapte botinele în faţa casei, în speranţa că ne-o ierta năzdrăvăniile pe care le făcusem şi ni le va umplea cu mult visatele daruri. De, alte vremuri, alţi oameni, alte guverne. Acum nu mai poţi lăsa pantofii în faţa uşii de la intrare, că rămâi fără ei şi te vezi silit să umbli desculţ. Copiii de azi e greu să şi-l închipuie venind cu daruri pentru că şi el este sărac, ca majoritatea populaţiei. Mai sărac ca anul acesta şi ca anul trecut, n-a fost. E greu că prichindeii şi chiar oamenii mari, care şi ei sunt sensibili la darurile lui Moş Nicolae, să-l întâmpine venind călare ca pe Sfântul Gheorghe cu a lui suliţă înfiptă în coasta balaurului. Pe de o parte, biserica ne învaţă să credem în sfinţi, iar pe de altă parte aceştia sunt săraci şi famelici. Iar de bietul Sfântul Nicolae, ce să mai zicem, traversează şi el nenorocita asta de reformă şi tranziţie, alături de cei bătrâni, de cei singuri şi goi, de cei cărora li se fură copilăria şi bucuria. Sfântul Nicolae, care a devenit un simbol al carităţii şi dărniciei, mai intră totuşi pe ici pe colo, pe la leagănele de copii şi căminele de bătrâni. Dar ceilalţi? Rândul amărăştenilor se îngroaşă pe zi ce trece, striviţi de povara gigacaloriei, a taxelor şi impozitelor de tot soiul, ca şi de acest balaur monstruos care este bancnota de un milion de lei, căreia nu-i pot veni de hac toată ceata voinicilor din frumoasele noastre basme mioritice. Poate că va pune de o alianţă, că şi aşa sunt la modă, cu Moş Crăciun, să pună mână de la mână şi să le aducă ceva copiilor ca şi celor săraci, ca să ştie, să simtă şi ei că sunt iubiţi. Un corn şi o cană cu lapte este mult prea puţin pentru a le face somnoroasa aşteptare mai uşor de îndurat. Măcar o dată pe an, de Sfântul Nicolae, să ne amintim că bucuria celui care dă este mai mare decât a celui care primeşte.