S-a aşternut iarna peste ţară, hlamida ei albă astupă cicatricile pământului. Acum se simte febra sărbătorilor, bucuria se mută în cuvânt şi în sufletele oamenilor. Se aud clinchete de clopoţei, brazii coboară din munţi în casele noastre, ne reaprind bucuriile pierdute şi ne fac mai înţelegători, mai buni, mai toleranţi şi mai puternici în lupta cu vitregiile vieţii. Cineva spunea că în astfel de momente chiar şi durerea, nefericirea sunt mai suportabile, mai frumoase. Românul cât de greu o duce, cât de neînsemnat se simte faţă de cei mai avuţi şi puternici ştie să uite şi priveşte partea plină a paharului, fărâma de lumină a vieţii. Se simte Om, se simte creatura lui Dumnezeu. Un brad adus din tăria munţilor, cu lacrimi de ger în cetina lui face să pogoare în casa românului pacea, liniştea şi-mpăcarea sufletească, puterea de a ierta, şi de a spera că poate totuşi la anul... Îi colindă casa sufletului speranţa şi iubirea pentru Pruncul Sfânt născut în ieslea din grota Betleemului.
    Un miracol face ca toţi, şi bogaţi şi săraci, să ne simţim inocenţi ca-n vremea prunciei, să ne umplem de mirare şi de candoare că existăm, că vom primi în casele noastre datinile şi obiceiurile, mesajul ancestral trimis ca dar de strămoşii noştri. Suntem un popor legat osmotic de glie, de padinile noastre cele ondulate, de cosmos, de crezul sfânt într-unul din cele mai mari miracole ale lumii, zămislirea pe un pat de paie, sub ochii duioşi şi calzi ai Sfintei Fecioare Maria a celui chemat să salveze lumea din bezna păcatului şi să ne dea o dimensiune divină.
    Acest nou Crăciun va găsi ca de fiecare dată case de oameni săraci şi sărmani, cu geamuri îngheţate, cu o cină abia încropită pe masă. De data asta nu are rost să ne lamentăm, să ne exhibăm neliniştirile, angoasele, traiul sordid, soli­tudinea. Ştim că unii o duc prost şi mai ştim că politicienilor nu le pasă de viaţa neviaţă a acestor calici, că pensiile sunt mici, că maladii viclene le sapă insidios la rădăcina vieţii, că lacrimile se şterg cu dosul palmelor crăpate de muncă. Moş Crăciun care semnifică una din marile minuni ale lumii le şterge prin gestul său de duioşie şi le aduce în schimb marea mângâiere, scânteia bucuriei că le va încălzi inimile împovărate de servituţi şi nevoi.
    Moş Crăciun e un oaspete aşteptat cu inima deschisă nu numai de copii, ci şi de oameni mari, mai cu seamă de cei singuri, căci nici o boală nu-i mai grea pe această lume decât singurătatea. Nici chiar moartea. A trăi singur înseamnă a fi cu sufletul în neant, a te adapta la ceva ce nu va mai fi, o reculegere tristă a vieţii închinate binelui. Iată, de ce dragi români cu dare de mână, societăţi şi asociaţii de caritate, căutaţi-i în aceste zile pe cei singuri, pe cei nevoiaşi şi neputincioşi, fie tineri sau în vârstă. Ei se vor bucura şi cerul se va aprinde pentru ei de tot mai multe făclii. Astăzi mai mult ca oricând contează individul, pentru că importantă este comunitatea. Spiritul acestui popor este unul liber pentru că mai întâi este spirit comunitar. Ce mult înseamnă ca cineva să te întrebe dacă te simţi bine şi dacă te mai poţi bucura de zilele ce ţi-au mai rămas de trăit. Semnificaţia Crăciunului este de a împărţi timpul tău cu alţii, de a te bucura că dăruieşti, nu că primeşti. Asta îţi conferă importanţă, speranţă, forţă, încredere. Iată de ce o naţie care pune preţ pe individ este şi va rămâne pururi tânără. Când vom înţelege şi noi urmaşii Mioriţei că punem preţ la fel pe toţi locatarii acestei ţări, va fi semnul că cea mai mare lucrare a naţiei s-a făcut. Fie ca acest colind să vă mângâie sufletele şi să fiţi mereu fiii credincioşi ai speranţei de mai bine!