Am văzut aievea, dar mai ales la televiziune cârduri întregi de bărbaţi şi femei, tineri până în 40 de ani ce se înghesuiau la selecţie cu speranţa că vor fi trimişi pentru a culege căpşuni în Spania. Unii sunt mai senini, alţii mai disperaţi, dar toţi se duc pentru a câştiga un ban în ţara lui Cervantes, pentru a-şi salva familia de la dezastru. Te întrebi, cu ciudă parcă, de ce nu mai cultivă şi alte ţări căpşuni ca să aibă nevoie de mână de lucru? Păcat, mare păcat că numai însorita Spanie are nevoie de culegători. Poate că ne cheamă sângele lui Traian, care din câte ştim a fost şi el iberic. Şi apoi nu ne tragem noi din romani, nu suntem urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal? Cezarul ăsta, dacă îşi respecta nobleţea de mare im­perator, lăsa cu limbă de moarte şi altor provincii romane să cultive căpşuni pentru urmaşii săi peste care a dat sărăcia, şomajul, spai­ma zilei de mâine. Spuneam că unii se duc la selecţie cu teamă, cu spaimă că vor fi respinşi, alţii cu acel tip de veselie "ce-am avut şi ce-am pierdut", mai rău decât o duc nu poate fi. Şi ce e mai trist că majoritatea celor care îngroaşă rândurile aspiranţilor la căpşu­niadă sunt femei, cele care ar trebui să poarte rostul şi rândul ca­sei, al copiilor. Se agaţă de firul subţire al umilei speranţe că dacă nu reuşesc acum, poate vor reuşi data viitoare. Căpşuni sunt des­tule. Şi dacă nu, vor face alte munci, pe şantiere, în restaurante, hoteluri, îndeosebi mână de lucru necalificată. Chestia e să fie să­nătoşi şi apţi de muncă. Acolo n-au cum să tragă chiulul şi nu numai că nu-l trag, dar trag tare de ei să poată avea două servicii, două locuri de muncă, că de aceea îşi sacrifică familia să câştige şi să vină cu un ban bun acasă.
    Am stat de vorbă cu unii pe tren, cu alţii în alte împrejurări şi am aflat că renunţă temporar la meseriile pentru care au făcut o şcoală, o facultate sau o specializare după ce au terminat liceul. Unii sunt profesori sau asistenţi medicali, poate vor fi printre ei şi medici, ingineri şi tehnicieni fără slujbă ori taximetrişti. Fiecare şi-a făcut socoteala că va câştiga mai mult în Spania făcând pe culegătorii decât rămânând acasă, cu meseriile lor. Deşi m-am uitat cu jale la ei, vreau să spun că unii mi-au produs o impresie bună. Sunt răz­bătători, esenţă de supravieţuitori. Nu se lasă dacă i-ar ajuta puterile în braţele disperării. Mi-au venit brusc în minte cazurile de sinucideri ale unor oameni care şi-au pierdut slujba şi care nu mai aveau nici o altă soluţie pentru a-şi conserva situaţia. Ştirile de sinucideri abundă la rubricile de fapt divers ale ziarelor. Psihiatrii spun că românii n-au tradiţii suicidare şi nici vreo meserie care să prevadă sinuciderea în codul ei de onoare. Noi avem convingerea că ne putem descurca în orice împrejurare şi că doar cei afectaţi de boli psihice recurg la suicid. Până şi cel mai normal om din această ţară nu rezistă mult temerii că ar putea rămâne pe drumuri. Mai ales dacă are şi o familie în spate, cum a fost cazul unei doctoriţe din Constanţa. Femeile sunt mai vulnerabile la frica de a-şi pierde serviciul. Probabil din cauză că ele duc greul casei. Se pare că chestia cu "stâlpul familiei" s-a transferat de la bărbat la femeie. De aceea îşi iau inima în dinţi şi pleacă. Altfel, dacă rămâne în şomaj, cum ar putea s-o scoată la capăt. Generoasele idei cu reconversia profesională, cu asistenţa pentru cei care intră în şomaj, cu ONG-uri care nu mai pot de grija celor ce şi-au pierdut slujba sunt bas­me. Iată cum unii se luptă să ajungă candidaţi pe listele e­le­cto­rale, alţii la cules de căpşuni în Spania. Mult mai onorabili mi se par cei din categoria a doua.