În bună tradiţie românească, preşedintele Ion Iliescu a fost săr­bă­torit cu multă căldură la împlinirea celor 74 de ani de viaţă de către nu­meroşi cetăţeni simpli votanţi, pensionari, demnitari publici, "ba­roni" locali şi centrali. Miercuri, 3 martie, dis de dimineaţă, porţile Palatului Cotroceni au fost luate cu asalt, de sute şi mii de oameni veniţi din toate colţurile ţării care s-au înghesuit să-l felicite şi să-i acorde emoţionala îmbrăţişare acum când omul care n-a încetat să zâmbească decât poate în somn îşi serba ultima zi de naştere la Cotroceni. Politicianul care a venit pe val în decembrie '89 a fost parcă mai sobru ca niciodată, mai apăsat de gânduri că nu peste multă vreme va părăsi Palatul întâilor bărbaţi ai ţării. Este şi el om şi nostalgiile ca şi regretele sunt omeneşti. Domnia sa a fost o lungă perioadă de timp tătucul ţării, mai cu seamă al celor mulţi şi săraci, pe care a-ncercat să-i apere de moşieri, de patroni, de pericolul occidental. O ştim cu toţii, Iliescu a intrat în casele românilor încă înainte de '89 când a interpretat rolul pe care l-a jucat Gorbaciov în URSS.
    Sinuozităţile discursurilor sale au fost şi sunt celebre, de neşters din mintea românilor. Primul dintre ele l-a început cu sintagma "to­varăşi" şi care îl incrimina pe Ceauşescu că a întinat idealurile so­cialismului, că a trădat comunismul. În acel haos democratic au fost denigraţi puţinii disidenţi pe care i-a avut România, apoi, contrar promisiunilor făcute, a transformat FSN-ul într-un partid-stat şi ca­valcada evenimentelor care au trezit nedumerirea lumii întregi ce urmăriseră live revoluţia română a continuat cu venirea minerilor la Bucureşti, cu mulţumirile domniei sale din balconul guvernului, cu fenomenul golanilor din Piaţa Universităţii. Apoi au mai venit o dată minerii şi Petre Roman a demisionat. În 1992 l-a învins categoric pe Constantinescu care era un novice în politică, aducând un ne­cunoscut în fruntea guvernului, alias Văcăroiu, pe care l-a controlat autoritar. Au urmat patru ani de mişcări sindicale, în care s-a coagulat opoziţia, presa s-a inflamat, iar Europa s-a îndepărtat de noi, apoi pierderea alegerilor din 1996 în faţa lui Emil Con­stantinescu. CDR-ul venit la putere, agreat de Occident, flutura stea­gul reformelor şi al ruperii de comunism. Numai că acesta a început să se erodeze şi să o ia razna. Rămas singur, PNŢCD-ul şi-a lins rănile şi a aşteptat obştescul sfârşit. Şi zâmbetul lui Iliescu flutura din nou larg, care câştiga detaşat alegerile din 2000, igno­rându-l pe Vadim.
    Învăţând din greşelile trecutului, imediat după victoria din alegeri a mers pe cartea NATO şi UE. Oricât de ciudat şi de controversat pare Iliescu, el este preşedintele care a semnat aderarea României la NATO, s-a împăcat cu regele Mihai, pe care l-a izgonit din ţară, apoi l-a împroprietărit cu o bună parte din domeniile regale, ba chiar l-a şi premiat. A trimis trupe româneşti în războaie pe care le con­testase doar cu câţiva ani înainte, semn că cine vrea să se schimbe se poate schimba. S-a apropiat de Biserica Ortodoxă deşi e un liber cugetător, de reprezentanţii diasporei. S-a erijat în re­petate rânduri în susţinătorul şi apărătorul celor săraci şi cinstiţi, el însuşi fiind un exemplu în acest sens, i-a criticat dur pe corupţi, pe cu­metrii de partid, pe baronii locali, dar aceştia au prosperat bine-mersi.
    Ultima şampanie prezidenţială nu înseamnă şi ultimul cuvânt spus în politica românească. Vrem nu vrem, el este omul-loco­motivă al PSD-ului, cel care a condus partidul-stat prin meandrele transformărilor revoluţionare româneşti post-decembriste. Spunem Iliescu, spunem România şi viceversa.