Această duminică a Crucii cuprinde în sine uriaşul inventar de suferinţe pricinuite de factori circumstanţiali, care au însoţit viaţa poporului nostru pe tot parcursul istoriei sale. Putem spune că neamul nostru omenesc s-a născut cu crucea în spate, negăsindu-se decât arareori câte cineva care să i-o dea jos, după care alţi călăi şi ciocoi îi sporeau povara. N-o să cutreierăm istoria pentru a aduce la bară în faţa instanţei conştiinţei pe marii făcători de rele ce au înveninat şi împovărat cu felurite otrăvuri şi silnicii viaţa amărâtă a unui popor harnic şi cinstit, care nu s-a uitat nici măcar cu coada ochiului în curtea vecinului. Fiindcă "ajunge zilei răutatea ei", vom spicui câteva picanterii din farmecul cotidian, care, de bună seamă, vor produce multe satisfacţii celor ce se vor regăsi în ele.
    Relele de azi nu sunt nici mai puţine nici mai uşoare decât cele din trecut, dar au faţă de acelea totuşi o mare deosebire. Dacă în trecut, cei ce ne puneau în jug şi în restele se numeau goţi, avari, gepizi, huni, unguri, turci, habsburgi, ruşi (i-am înşirat în ordinea apariţiei lor pe plaiurile Mioriţei), astăzi poverile ne sunt atârnate de gât de cei de-o lege şi de-un neam, aleşi şi nealeşi, chemaţi şi nechemaţi, drepţi şi nedrepţi, care se erijează în sfătuitori, în­dru­mători, conducători, luminători, etc. dar care în realitate nu sunt de­cât nişte sugative nesătule ce storc vlaga celor mulţi şi lipsiţi de protecţie.
    Foame, frig, golătate, lipsă de adăpost, injustiţii strigătoare la cer, oprimarea sărmanilor în favoarea oligarhilor sunt doar câteva sechele provocate de cuţitul răsucit în trupul firav al unui popor mereu încercat. Atotputernicii Ahab şi desfrânata Izabela ucid cu neru­şi­nare pe sărmanul Nabot pentru a-i lua bucăţica de pământ, îm­păratul biblic de pe vremea proorocului Natan cu cirezi de vite şi tur­me nenumărate fură şi acum singura oaie a omului sărac.
    Autorilor acestor fapte de ruşine nu le-ar strica să citească şi să înţeleagă întrebarea Evangheliei de azi: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul" (Mc.VIII,38). Să dea Dumnezeu rabdare şi putere până în ziua deplinei biruinţe a binelui asupra răului, să grăbească ziua aceea cât poate de mult pentru a nu se ajunge în situaţia de a nu mai vrea omul pământ ci sânge, să ceară pe tipsie capetele ciocoilor vechi şi noi şi ale vam­pirilor care i-au supt sângele şi i-au secătuit viaţa. Milioane de martiri ucişi, loviţi în moalele capului cu sceptrul nedreptăţii au dus cu ei sub glia rece şi mută tot atâtea cauze pierdute pe altarul nedreptăţii fiindcă au fost soluţionate după interese. Se va cutremura pământul din temelii, când toate acele dureri, întristări şi suspine înghiţite cu lacrimi vor fi activate şi chemate la răzbunare. Atunci, slujitorii nedreptăţii, care cu bună ştiinţă căile drepte le-au făcut strâmbe, vor ieşi din cetăţi alergând besmetici pe câmpuri, prin păduri şi prin munţi, cerând pământului să se despice şi să-i înghită, dar vor fi refuzaţi pentru că şi pământul a fost supus aceloraşi tratamente nedrepte, fiind răpit de la proprietarii de drept şi pe filiera sau prin labirintul legilor, articolelor, alineatelor şi literelor de lege, au fost transferate în patrimoniul funciar al latifundiarilor corupţi.
    Pentru toţi cei cu musca pe căciulă va răsuna într-o bună zi glasul de tunet al lui Dumnezeu care-l trezeşte la cruda realitate: „Nebune, în această noapte se va cere de la tine sufletul tău şi toate câte ai strâns ale cui vor mai fi".
    Mai citeşte oare cineva dintre cei ce slujesc dreptatea principiile dreptului roman: "Oneste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere" = "trăieşte cinstit, altuia nu dăuna, dă fiecăruia ce i se cuvine", sau îşi mai apleacă cineva urechea la adevărul scurt dar cu ecou prelung care atinge marginile pământului: "fiat justitia, pereat mundus" = "să fie dreptate chiar dacă ar pieri lumea", dacă nu, ar trebui să o facă.
    Grăbeşte, Doamne, ziua socotelilor când cei ce plâng se vor mângâia, când cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate se vor sătura, când cei prigoniţi pentru dreptate vor fi răsplătiţi şi fericiţi pentru că vor avea prilejul să-i vadă pe vrăjmaşi şi chinuitori, ajunşi „aşternut picioarelor lor".

---

    Teme-te de Dumnezeu şi vei căpăta har: căci frica de Dumnezeu creează unele deprinderi şi obiceiuri care se prefac în noi virtuţi, iar lipsa temerii naşte pizma cea amară, prigoniri şi alte asemenea. Frica de Dumnezeu este izvor de viaţă. Frica de Dumnezeu este tăria, păzirea şi cârmaciul sufletului. Frica de Dumnezeu luminează sufletul, slăbeşte patima, întoarce iubirea. Frica de Dumnezeu omoară pofta cea rea. Frica de Dumnezeu este şcoala sufletului şi-i vesteşte bune nădejdii. Frica de Dumnezeu este răsplătită cu pace. Nici unul dintre oameni nu-i aşa de înalt ca cel ce se teme de Domnul. Cine se teme de Domnul este asemenea luminii care arată multora calea mântuirii.