Este indubitabil că românul face alergie, dacă nu nevroză, care ia de multe ori forma malignă a disperării, a pierderii speranţei, a­tunci când trebuie să-şi caute un drept, mai bine zis să-l obţină. A­şa s-a ajuns ca cetăţenii români să găsească mai multă dreptate în ţările civilizate ale Europei decât la ei acasă. Nu întâmplător, plouă cu plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi unde, în ma­joritatea cazurilor, îşi obţin drepturile de care au fost deposedaţi de o justiţie care dă sentinţe favorabile doar celor puternici şi cu bani. Confruntat mereu cu minciuna, cu injustiţia de acasă, cetă­ţeanul român, amărât şi debusolat totalmente, a contractat un soi de virus: orice vine dinspre instituţiile Europei Occidentale trebuie să fie automat şi adevărat, şi bun şi drept. De aici s-a născut mitul infailibilităţii instituţiilor europene sau mai simplu spus: dreptatea şi adevărul vin din Apus, aşa cum odinioară ni s-a împuiat capul cu o altă propoziţie: "Lumina vine de la Răsărit".
    Mitul acesta mai vechi poate fi rezumat prin formula "Adevărata civilizaţie vine din ţările occidentale". Şi acest adevăr poate fi pus greu la îndoială. Aşa s-a în­tâmplat şi înainte de război, aşa se întâmplă şi acum. Românul ştie că acolo drepturile omului sunt respectate, sunt la fel de infailibile ca şi legile divine. Nimeni nu trage pe nimeni pe sfoară, nimeni nu-şi permite să intervină în desfăşurarea unui proces şi să ordone stabilirea unei sentinţe în contradicţie cu principiul de drept. Nu suntem de acord cu ideea că toate sentinţele sunt nefavorabile, dar e suficient ca cei nedreptăţiţi să-şi caute rezolvarea corectă la CEDO. Este oarecum trist, dacă nu jalnic, să n-ai încredere în propriile tale instituţii şi să înzestrezi cu atributul corectitudinii legislaţia şi instituţiile europene. Dar, din păcate, aşa cum spuneam şi mai înainte, este dureros ca multe din sentinţele date de justiţia română să fie infirmate la CEDO. Asta se întâmplă nu numai la noi, ci şi în ţările unde justiţia de partid şi de stat face viaţa periculoasă. Acasă suntem obişnuiţi ca justiţia să facă multe nedreptăţi, care să fie pe placul şefilor, mai degrabă decât să impună dreptatea pe care o pretind legile. Ce mai poţi să înţelegi când preşedintele ţării a sugerat să nu se mai retrocedeze proprietarilor casele naţionalizate şi justiţia s-a conformat imediat, judecătorii nu au mai decis în favoarea proprietarilor păgubiţi, iar procuratura a făcut recurs în anulare împotriva sentinţelor favorabile proprietarilor, deja date. Firesc ca proprietarii, de două ori depo­se­daţi, să ajungă cu memorii la Strasbourg. Putem spune că fără ca­drul legal şi formativ oferit de instituţiile europene, fără voinţa facto­rilor politici europeni de a ne prelua în structura Uniunii Europene, românii ar fi fost mult mai lipsiţi de drepturi, iar drepturile lor ar fi fost mult mai puţin respectate decât au fost şi sunt.
    Din păcate, România este o ţară în care nici legile sale, nici mo­ra­vurile instituţionale nu le oferă cetăţenilor ei o reală protecţie îm­potriva samavolniciilor, mai cu seamă când acestea sunt perpetuate de stat ori în numele lui, de interesele clienţilor săi politici. Spre ne­fericirea cetăţenilor, la noi statul este cel care încalcă mai mult dreptatea. Nu întâmplător, rău-făcătorul de anvergură a încercat în­tot­deauna să se alieze cu el ori să şi-l subordoneze. Într-o atare situaţie, nu este de mirare că principala forţă de opoziţie nu poate fi decât spiritul Europei, aşa cum se reflectă acesta în instituţiile sale. Iată de ce Bruxelles-ul ne tot freacă cu acquis-ul comunitar, sau altfel spus: principiile pe care se bazează instituţiile UE nu pot fi puse la îndoială. Politicienii noştri uită adesea că fără adevăr şi dreptate nu se poate construi nimic. Noroc că UE le dă mereu la refăcut temele şi-i monitorizează cum le rezolvă.