Nici o fiinţă pământeană nu are nevoie de bucurie şi dragoste, de a-şi mărturisi emoţiile ca omul. Natura cu explozia ei de clorofilă, cu superba-i floristică, soarele ce ne îmbujorează feţele după o iarnă sumbră prin pustiul ei geros, trezeşte în noi, în humusul sublim cât a mai rămas în noi, fiorii calzi ai emoţiei şi bucuriei, ai puterii de a ne lăsa fascinaţi de binele şi frumosul aflate uneori în stare pură, alteori în amestec cu răul şi urâtul, cu mizeria, cu promiscuitatea şi putregaiul. Cel puţin o dată pe an - coincidenţă fastă lăsată de Dum­nezeu - Învierea lui Iisus şi renaşterea după o lungă şi mohorâtă mortificare a naturii, omul se eliberează pe sine de tot ce e uscat, derizoriu şi rău famat în el şi apare în oglinda conştiinţei sale ca şi a subiectivităţii sale ca o fiinţă nouă, curată şi generoasă, capabilă să se elibereze de urât, de ură şi minciună, de ipocrizie dar mai ales de înclinaţia malefică de a face altuia clipe negre, de a-i crea motive de întristare şi amărăciune sufletească.
    Nu vrem să invocăm acum şi aici sărăcia cronică în care se zbat mulţi confraţi de ai noştri, suferinţa creată de boală, de bătrâneţe, de singurătate, de întunecarea speranţei, de puterea tot mai diminuată de a visa şi a-şi proiecta viitorul. Nici de sinucidere, de crime, de droguri, de sex - regele neîncoronat al acestui veac. Toate intră în categoria turpitudinilor, a tarelor morale şi sociale care din păcate s-au adunat atât de mult în ultima vreme. Prin definiţie, omul tânjeşte după bucurie, după armonie, pace şi înţelegere cu semenii săi, cu el însuşi. În aceste zile premergătoare Marelui Praznic al Învierii, de al cărui fior mistic şi apoteotic umanitatea încă nu s-a eliberat şi nici nu trebuie s-o facă pentru a se menţine în echilibru, fiecare om îşi primeneşte, spiritul şi sufletul, şi le curăţă de ruginile şi zgurile acumulate într-o societate nedreaptă. Lumina Învierii, cea mai mare Taină a omenirii vrea să alunge întunericul din noi, să ne facă mai buni, mai toleranţi, mai înţelegători şi mai evlavioşi, uniţi cu biserica, cu Dumnezeu, cu noi înşine.
    Să ne bucurăm de ceea ce avem, de pâinea, vinul şi carnea de miel, de toate darurile pascale de pe mesele noastre, să mergem la Slujba Învierii şi să ne lăsăm pătrunşi de lumina Învierii, de marele miracol al omenirii pentru că numai aşa vom câştiga încredere şi speranţă în viaţă, ne vom putea călăuzi mintea, inima şi credinţa întru cele sfinte. Să nu uităm nici o clipă de cei suferinzi, de cei împovăraţi de ani, părăsiţi de cei dragi şi rămaşi singuri. Căci nimic nu e mai trist şi mai monstruos pe lume decât să te afli singur în faţa unei mese sărăcăcioase. Aşadar să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i vizităm în aceste momente, dăruindu-le nu numai ouă roşii, cozonac şi o bucată de carne ci zâmbetul, sentimentul bucuriei, al comunităţii, să le alungăm tristeţea din suflete. Făcând acest exerciţiu de caritate, de întrajutorare, ridicăm omenia, solidaritatea umană pe treapta ce bine o merită lumea necăjită în care abia mai pâlpâie un licăr de speranţă. Să nu uităm nici o clipă că cea mai mare bucurie ce trebuie să ne anime pe toţi este nu aceea de a primi, ci de a da. Dăruind vei dobândi adevărata dimensiune umană şi creştină.
    Din păcate, acest Paşte al anului 2004 este încă unul, al câtelea oare?, sărac, cu prea mulţi săraci şi cu prea puţini bogaţi. E ne­drept, e inuman ca unii să se lăfăie în lux şi bogăţie, iar cei mulţi să rămână cu ochii plânşi, cu traumele bolilor şi singurătăţii. Dăruiţi-le şi lor din prea-plinul vostru, o clipă de bucurie, de fericire. Murmuraţi împreună cu ei unul din cele mai măreţe cântece ale Învierii: "Hris­tos a înviat din morţi, ziua Învierii să ne luminăm popoare"! şi vă veţi simţi sufletele şi inimle mult mai uşoare şi mai împlinite.