Calea Sfintei Cruci este rugăciunea care ne apropie cel mai mult cu sufletul de ultimile ceasuri din viaţa Mântuitorului, oferită toată Părintelui ce­resc. Izvoarele acestei practici creştine ajung până în secolul IV, când creştinii pelerini în Ţara Sfântă, reconstituiau prin rugăciune drumul parcurs de Hristos de la pretoriul lui Pilat până la locul răs­tig­nirii şi apoi a mormântului Domnului. Ce folos spiritual avem meditând această ru­găciune? Primim "... puterea lui Dum­nezeu". (1 Cor 1.18). Odată cu "înăl­ţarea" de bună voie a lui Isus pe cruce, peste umbra suferinţei, de orice fel, care ţinea omenirea în "umbra şi latura morţii" s-a revărsat din plin lumina nădejdii: moar­tea şi chinul se deschid astfel spre înviere şi fericire. Iată ce aduce Hristos, prin crucea Sa, omenirii întregi care caută fără rost în altă parte soluţii pentru înlăturarea durerii cum sunt din nefericire drogurile sau eutanasia. Sensul pe care Crucea lui Hristos îl dă morţii ne dă puterea credinţei de a nu ne mai îngrozi de ea, deoa­rece moartea noastră este legată, prin cruce, de nădejdea învierii: "căci cuvântul crucii pentru noi este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1, 18).
    Astăzi, observăm cum pentru unii dintre semenii noştri, crucea nu mai este decât un obiect de podoabă, iar pentru alţii este doar un semn cu anumite semnificaţii religioase, dar al cărui sens şi bogăţie nu sunt dispuşi să-l înţeleagă.
    Pentru creştinii autentici, postitori şi rugători în adevăr, lemnul cru­cii este puterea lui Dumnezeu.
    Adam cel vechi mâncând din fructul oprit a fost alungat din Eden, noi având pavăză crucea vom intra în Rai, pentru că cel ce de bună voie s-a înălţat pe cruce ne-a dăruit-o apoi nouă: "armă de pace, neînvinsă biruinţă".
    Iată de ce în acest timp de har, postul mare, în care medităm pa­tima şi moartea lui Hristos, este bine să împletim postul şi ru­gă­ciu­nea noastră de căinţă şi ispăşire sinceră, prin meditarea devoţiunii numită: Calea Sfintei Cruci. Meditând la patima lui Hristos, urmă­rindu-l pe drumul crucii, cu imaginaţia, cu mintea şi inima, putem să trăim ca adevăraţi creştini în respect faţă de Cuvântul Domnului şi Pa­tima Sa. Să zicem toţi în aceste zile împreună cu Sfânta Bise­rică: "mântuieşte, Doamne poporul Tău şi binecuvintează moşte­ni­rea Ta, şi prin crucea Ta păzeşte pe poporul Tău ".

---

    Conotaţiile legate de aceste denumiri sunt date de ceea ce se întâmplă în această zi: se numeşte Vinerea Paştilor pentru că este ultima vineri dinaintea Paştelui; Vinerea Patimilor deoarece în a­ceastă zi a pătimit şi a fost răstignit Iisus; Vinerea Seacă, pentru că cei mai mulţi români au obiceiul de a posti Postul negru (nu mănâncă şi nu beau nimic toată ziua);
    Vinerea Mare, pentru că este ultima vineri din Săptămâna Mare. Postul Negru este ţinut în credinţa că Dumnezeu îl va feri pe cel care posteşte de toate bolile, îl va face să fie sănătos şi să-i meargă bine tot restul anului şi-l va ajuta la necazuri şi nevoi. Legenda spune că pe cel care posteşte nu-l va durea niciodată capul şi acesta va şti cu trei zile înainte când va muri.
    Femeile ţin în mod special la respectarea vinerilor în general, în credinţa că Sfânta Vineri le-ar aduce un mare necaz dacă ar coase, ar ţese, ar toarce sau ar albi cămăşi în cursul acestei zile. O altă datină în Vinerea Mare este aceea a scăldatului. În mod diferit faţă de persoanele în vârstă care se spovedesc şi se împărtăşesc de mai multe ori pe an, tineretul merge pentru aceste lucruri doar o dată pe an, în Vinerea Paştilor. Dar, în afară de această datină, unii cred că cel care se cufundă de trei ori în apă rece în Vinerea Seacă va fi sănătos tot anul. Cei mai mulţi se scaldă în această zi pentru a nu se prinde de ei, în decursul anului, nici o bubă, friguri, sau alte boli. Se crede că dacă plouă în Vinerea Seacă anul va fi mănos, iar dacă nu plouă, anul va fi neroditor.(A.D.)