Cetăţeanul aflat pe oricare din palierele sociale simte nevoia acu­tă să cumpere dimineaţa ziarul. Evident, ziarul preferat. Citirea lui a devenit un tabiet, un reflex, pentru el întâlnirea intimă cu acest me­sa­ger e necesară ca apa şi aerul. Din notele şi articolele sale, din comentariile politice sau mondene, chiar senzaţionale, cititorul ia temperatura vieţii social-politice în care trăieşte, simte pulsul lumii. El acordă în medie pe zi, după cum spun sociologii, circa trei ore pentru a se informa sau a-şi pune de acord opiniile sale cu cele ale ziariştilor, poate cei mai fini şi mai subtili observatori, analişti ai vie­ţii cotidiene. Ferească sfântul ca într-o dimineaţă, chioşcăreasa să-i spună că n-a venit ziarul din varii motive, că întreaga zi va fi una mo­horâtă pentru el. Virulente sau comice, maliţioase sau obediente, zi­arele sunt prietenii de nedespărţit ai omului, ai societăţii civile.
    Scriem aceste rânduri nu pentru a aduce laude presei, celor care o scriu, ci pentru a omagia împlinirea a 175 de ani de la apariţia primei reviste româneşti - "Curierul românesc" (8 aprilie 1829). Din păcate, se vorbeşte mult şi se face un mare tam-tam cu prilejul u­nor aniversări, ne pierdem vremea cu evocări şi tot soiul de festi­visme şi festivităţi, dar despre acest eveniment cu conotaţii multiple, cu puternice rezonanţe în conştiinţa publică, abia de cutezăm să amintim ici-colo. Am perceput pe unii politicieni ca şi pe unii ga­zetari de frunte ai ţării că se pronunţă împotriva instituirii unei zile a presei în România şi nu-nţelegem de ce. Dreptul la liberă exprimare pe care se bazează însăşi presa e consimţit prin lege, aşa că nu co­mentăm opiniile unora sau altora despre necesitatea unei ase­menea zile. Ceea ce vrem să relevăm este că presa românească poate fi aniversată sau omagiată, dar într-un context pur profesional, fără trimiteri şi atingeri cu sfera politicului.
    Ca în oricare alt domeniu de activitate e bine să ne cunoaştem înaintaşii, faptele lor, ba chiar să îi omagiem, să consultăm colecţii de ziare şi reviste, mai cu seamă din perioada interbelică, când jurnalismul românesc a atins un apogeu greu de egalat, chiar şi as­tăzi. Şi să învăţăm din profesionalismul şi profesiunea lor de cre­dinţă. Cei care fac un ziar au o mare responsabilitate civică, etică şi morală, ei fiind obligaţi, nu neapărat prin lege, cât prin deontologia profesională să fie corecţi în informaţie, în judecăţile de valoare pe care le emit, deoarece ei sunt formatori de opinie, de conştiinţe şi nu trebuie să fie ambigui, confuzi şi echivoci, ci cât mai limpezi, mai exacţi în ceea ce spun, în ceea ce oferă zilnic consumatorilor de informaţie. Noi spunem că enormul sacrificiu pe care ziariştii îl fac pentru a fi prezenţi în miezul evenimentelor nu este îndeajuns de respectat. Şi, când spunem acest lucru, ne gândim în mod deo­sebit la clasa politică şi la unele instituţii care nu iau măsuri, prin atribuţiile şi pârghiile ce le deţin, pentru a apăra dreptul la informaţie, pentru a-i proteja pe ziarişti de cei ce-i agresează.
    Se uită prea des de cine trebuie că fără presă n-ar fi posibile edi­ficarea statului de drept, a societăţii civile, n-ar exista însăşi a­ceastă mare cucerire a lumii moderne, democraţia. Nu ne încăl­zeşte cu nimic faptul că presa e denumită a patra putere în stat; ea trebuie să fie apărată, încurajată să spună adevărul, să fie ascultată şi să se ţină seamă de adevărurile pe care le scoate la iveală şi le pune pe masa opiniei publice. Că se va promulga sau nu o zi a pre­sei, asta contează mai puţin, mult mai important este ca dezvă­luirile ei, care nu o dată au ajuns să o ia înaintea serviciilor de infor­maţii sau a poliţiei, să fie băgate în seamă, cazurile de mită, de co­rupţie, de pungăşie şi ticăloşie să fie stopate. Altfel, se cheamă că ne dăm singuri cu stângul în dreptul. Dacă presa se bucură de simpatie din partea majorităţii societăţii civile este că ea şi-a făcut o profesiune din credinţă de a spune adevărul şi a apăra dreptatea. Fără sprijinul ei neprecupeţit poate că n-am fi intrat în NATO şi nu vom intra nici în UE şi ceea ce e mai grav este că am rămâne mult în urma căruţei Europei, a lumii civilizate.