Orice om de bună credinţă, trăitor în Balcani, priveşte îngrozit la recenta răbufnire a vrajbei ţinute vreme de cinci ani în stare de pre-anestezie. Se confirmă că foştii concetăţeni, care şi-au ucis unii altora părinţii, copiii, şi-au incendiat reciproc casele, s-au prădat unii pe alţii, au putut convieţui după aceea normal, paşnic şi fără resentimente. Şi asta într-o vreme când se face atâta caz de neajunsurile globalizării, marea primejdie vine din direcţia opusă, dinspre tendinţele tribaliste, de atomizare a comunităţilor umane în grupuscule din ce în ce mai mici, de respingere a tot ceea ce este cât de cât diferit - prin religie, limbă, origine ancestrală - dinspre şovinism şi intoleranţă. E greu de înţeles cum este posibil ca oamenii să se transforme brusc în fiare gata să-şi sfâşie vecinii, să-i tortureze, să treacă prin foc şi sabie tot ceea ce, până în ajun, făcea parte din propria lor comunitate. În general nu te aştepţi la nimic bun de la spiritul de turmă. Este ştiut că atunci când se dizolvă în gloată până şi cele mai ascuţite minţi sunt obnubilate, până şi din cei mai cumsecade indivizi se poate dezlănţui o nebănuită ferocitate. Am văzut pe viu şi la noi cum pot fi aţâţaţi unii împotriva altora, cum pot fi mânaţi minerii să devasteze Bucureştiul, o dată, de două ori, de trei ori şi ori de câte ori este nevoie de ei pentru a impune, chipurile, ordine. Nu s-a ajuns însă nici pe departe la atrocităţile în lanţ din fosta Iugoslavie unde a fost cruţată doar minuscula Slovenie, astăzi un stat prosper, promovat în liga politică şi economică a UE. În schimb au fost ciopârţite Macedonia, Cro­aţia, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. În ciuda celor 20.000 de soldaţi detaşaţi de NATO, a 10.000 de poliţişti trimişi de ONU la o populaţie de 2.000.000 de oameni, mai mică decât cea a Bucureştiului, si­tuaţia a scăpat din nou de sub control.
    Din cauză că un copil sârb a fost împuşcat de albanezi şi trei copii albanezi au fost înecaţi în râu de sârbi, a reînceput răzmeriţa. Albanezii s-au năpustit împotriva bisericilor sârbeşti şi le-au incen­diat, au omorât oameni. Mii de sârbi au pornit în bejenie, au ieşit pe străzi şi au distrus moschei. Totul cât se poate de spontan şi în prezenţa şefului guvernului de la Belgrad care a participat şi el la manifestaţie. Printre ruinele unui sat sârbesc ras de pe faţa pămân­tului, un poliţist român povesteşte cum i-a salvat, împreună cu ca­marazii lui, pe locuitori de agresori care intenţionau să-i strângă pe toţi în biserici şi să-i ardă de vii.
    Ce putem să spunem decât că preţul vieţii unui copil este la cel mai jos nivel în epoca noastră, epoca terorismului fără frontiere. Se emite ipoteza plauzibilă că Al Qaeda vrea să redeschidă focarul din Balcani pentru ca, preocupate de stingerea lui, ţările occidentale să-şi slăbească vigilenţa antiteroristă, facilitând masacrele în curs de pregătire în alte teritorii. În subsidiar, se poate spune că Kosovo a devenit un teren de antrenament sau o rampă de lansare a teroriştilor. Totuşi când victime ale terorismului sunt copii înseamnă că omenirea şi-a pierdut şi ultima brumă de raţiune. Conflictul lipsit de orice noimă care a spart definitiv fosta Iugoslavie a adeverit încă o dată că fiecare nou război găseşte armatele pregătite să poarte un război aidoma cu cel care l-a precedat. S-a discutat mult despre toate greşelile grave provocate din lipsă de experienţă a forţelor de intervenţie, de nepriceperea, pripeala sau partis-pris-urilor lor. Acum lumea întreagă îşi ţine din nou respiraţia. Încă un război sau poate două, întrucât au şi sărit scântei peste gard, în Macedonia, unde tot nişte lăcaşuri de cult au fost primele atacate. Poate că de data aceasta va prevala judecata limpede, instinctul de conservare, în­demnul la conciliere venit din partea părinţilor copiilor morţi. Depinde de cei de acolo, dar şi de alţii atât din apropiere, cât şi mai de de­parte.