Totul a fost ca o poveste. Şi probabil că se va mai povesti mult şi bine despre frumoasa, chiar fantastica ispravă a echipei Unirea, condusă de doi inimoşi antrenori care într-o sâmbătă din vara anului 2002 porneau să cucerească gloria şi faima oraşului care în afara istoriei avea un prezent famelic. Nu i-a băgat nimeni în seamă, căci n-aveau blazon şi când lucrurile au luat o turnură serioasă era deja prea târziu să mai poată fi oprită ascensiunea acestei frumoase echipe. Am intrat triumfal pe uşa din faţă în "salonul oval" al fotbalului românesc în care grangurii îşi dădeau coate că ce or mai fi vrând şi ăştia. Dar ne-am aşternut serios pe treabă, ardeleneşte, şi am început să arătăm cine suntem şi ce putem. Oraşul clocotea de entuziasm şi pasiune, mai ales când le dădeam flit aşa-zişilor granzi ai fotbalului, devenind în scurtă vreme revelaţia campio­natu­lui. Şi numele echipei, al municipiului Alba Iulia erau scrise cu o literă de-o şchioapă pe pagina întâi a ziarelor, figurau pe sticlă şi o ţară întreagă se-ntreba: cum acest orăşel atât de mic a fost capabil de o ispravă atât de mare. Aşteptările şi speranţele a zeci de ani au fructificat în sfârşit. Aveam o echipă de temut, eram la un moment dat echipa cu cel mai bun palmares al jocurilor în deplasare, bă­gând spaima în adversari. Băieţii, antrenaţi o vreme de Şunda şi apoi de Pelici, luptau precum David cu Goliat, făcând istorie şi învă­ţându-i pe mulţi români geografia patriei, căci mulţi nu ştiau cam pe unde se află acest oraş.
    E o poveste cu iz de baladă, chiar de legendă. Mai bine zis, a fost. De ce folosim trecutul verbului a fi? Pentru că, spre stupoarea multor iubitori ai fotbalului, gruparea albaiuliană se află într-o situaţie dramatică. Zvonurile spun şi acestea rareori mint că peste două e­ta­pe, ultimele din Divizia A, Unirea va capota, nu pe teren unde s-a comportat bine, chiar foarte bine, ci din punct de vedere financiar, administrativ, domenii în care echipa se află pe drojdie. Nu ştim dacă am înţeles bine, dar dacă până luni, 31 mai a.c. dosarul de licenţă al clubului FC Unirea nu va fi avizat favorabil, ne vom re­în­toarce în Divizia B de-acolo de unde ne-am propulsat anul trecut. Diriguitorii fotbalului albaiulian vor trebui să îndeplinească unele cri­terii pe care poate Abramovici le va putea îndeplini. Starea stadio­nului e precară, situaţia financiară dezastruoasă, incertitudinile plăţii restanţelor la jucători şi a unor cote contractuale se află într-un con de umbră. Echipa a trăit din bani de împrumut şi cu ceva mâzgă de la primăria locală şi Consiliul judeţean, iar termenul scadent al re­turnării împrumuturilor a sosit. Totul e în derivă, în plin naufragiu. Regretăm că trebuie s-o spunem dar administraţia locală s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont. Totul miroase a neputinţă, a delăsare, a miză politică pe seama echipei. Doamne, cât de uşor ştim să dăm cu piciorul! (nu în minge, fireşte) ci în meritele unei echipe, ale unor antrenori, în noua glorie, în faima recentă a unui oraş. Naiba ştie, dar parcă o fatalitate ne-mpiedică să închegăm ceva serios în acest oraş, iar lucrurile bune se lasă să treneze şi de aici până la căderea cortinei anonimatului nu e decât un pas. Ce să-i faci, ne place să fim provincia provinciei, nu suntem serioşi, n-avem voinţă, cute­zan­ţă, ambiţie de a sta pe soclu. Până şi istoria s-a consumat pe ter­mene scurte la Alba Iulia. De ce ar face excepţie fotbalul? Domnilor de la Primărie, Consiliu judeţean şi Prefectură, salvaţi pentru onoa­rea acestui oraş echipa de la naufragiu!