Bunul simţ comun ne îndeamnă să felicităm aleşii în majoritatea oraşelor ţării, respectiv candidaţii Alianţei PD-PNL. Dar i-am îndem­na pe aceştia la o meditaţie mai profundă a ceea ce înseamnă răs­punderea ce le revine, psihologia mulţimii, a propriilor lor calităţi psi­ho-morale. Cine vrea să-şi dea seama nu poate ocoli adevărul că ţă­rii ăsteia, pe care o locuim, n-o să-i meargă mai bine, pe orice mâini ar fi să-ncapă, eventual dacă va fi sprijinită de forţe aleatorii şi când spun acest lucru am în vedere Uniunea Europeană, NATO şi poate ajutorul lui Dumnezeu care-şi va întoarce faţa spre noi. De ce spun acest lucru? Pentru că ţara Mioriţei n-a putut fi guvernată cum trebuie, indiferent cine s-a aflat la putere. Suntem, vrem-nu vrem să recunoaştem, o ţară de birocraţi, de şpăgari, de oameni nărăviţi cu lenea, cu înclinaţia de a face haz de necaz atunci când ne merge rău, de a sta de vorbă pe la colţuri şi a cleveti pe seama altora. Aşa-zişii oameni buni pe care i-am ales să ne conducă destinele abia apucă să ajungă la ciolan, la caşcavalul puterii şi să-şi facă par­tea lor.
    S-a vorbit până ni s-a strepezit sufletul de baronii locali, indiferent că se aflau înăuntru sau în afara ogrăzii puterii, alias PSD, că vor fi decapitaţi, metaforic vorbind, adică luaţi la bani mărunţi şi puşi să dea socoteală de unde au avut atâta bănet să-şi tragă vile şi palate, să se plimbe cu maşini ultra elegante, să aibă amante, să-şi pe­treacă concediile în cele mai luxuriante oaze ale lumii. Unii granguri din sfera lor şi din afara puterii şi-au durat vile în ţări bogate precum Spania, Grecia, Italia etc. Vor zice poate unii că sunt un sceptic sau că regret cvasiînfrângerea partidului de guvernământ. Nimic mai fals şi mai stupid. Recunosc că am avut marea naivitate să cred imediat după revoluţie că vom fi în sfârşit liberi şi că ne va guverna viaţa ideea de bine, dreptate şi adevăr. Am sperat, cu alte cuvinte. Speranţa nu ţi-o poate lua nimeni, dar în schimb ţi-o poate maltrata. Am asistat, de-a lungul celor 15 ani de aşa-zisă democraţie ori­ginală, la prestaţiile tuturor partidelor care s-au perindat la cârma ţării şi concluzia pe care o trag acum şi poate şi peste 10 ani, este că totul e deşertăciune, cinism, ipocrizie şi politicianism ieftin. Pe nimeni nu interesează situaţia norodului, dacă are pâine, dacă are o leafă cât de cât decentă şi dacă poate muri liniştit. Sigur, urmează acum o perioadă de euforie a câştigătorilor care s-au cauţionat reciproc la rele cu başcanii din fruntea puterii. Au toate şansele să câştige şi alegerile generale din toamnă, pentru că la această oră bate un vânt de libertate şi demnitate a individului. Dar suntem si­guri că o să treacă şi perioada de graţie şi o să ajungem din nou de unde am plecat, adică la mediocritatea, neputinţa, indiferenţa şi aro­ganţa celor care n-au nici o teamă de Dumnezeu, de lacrimile şi far­furia goală ale săracilor.
    Am fost atent la primele reacţii ale celor victorioşi duminică seara şi am văzut ce mai văzusem şi acum patru ani, şi acum opt ani şi tot aşa, adică scălâmbăieli şi hohote de bucurie ce păreau să le ia aerul de la gură, iar la unii resemnare şi grimasele înfrângerii. Unii îşi savurau victoria, alţii îşi deplângeau înfrângerea. Vreau să spun aici că doar un singur protagonist al acestei lupte a avut o com­por­tare normală, şi anume democratul Emil Boc care a fost el însuşi atât în Parlament, cât şi în campania electorală şi în scurtul spici de după alegeri. Păcat, locul lui era mult mai sus, dar poate, peste patru ani. În ce-i priveşte pe Băsescu şi Stolojan, n-au fost decât nişte histrioni. Şi apoi, cine ştie cât o să dureze coaliţia celor două partide, pentru că prea muşcă cu lăcomie deja din tortul puterii.