Este o întrebare care se iţea în minţile analiştilor şi politicienilor încă de la anunţarea primelor rezultate ale scrutinului din 6 iunie, când s-a văzut fără drept de apel că ambalajul de partid monolit purtat de PSD nu este tocmai corespunzător cu conţinutul. De a­tunci facţiunile, grupurile şi grupusculele din PSD s-au tot acuzat unele pe altele de semieşecul obţinut, sperând că în acest fel îşi vor consolida poziţia în interiorul partidului. Efectul a fost însă unul imprevizibil: lupta internă nu a mai putut fi ţinută departe de ochii şi in­teresul opiniei publice, care acum se întreabă firesc: încotro PSD? Evoluţiile ultimelor săptămâni arată un Partid Social Demo­crat care nu ştie să piardă, aşa cum nu ştie să gestioneze o astfel de situaţie în interesul strict al unităţii şi forţei partidului. Este de-a drep­tul îngrijorător să vezi cum cel mai mare şi cel mai puternic par­tid din România poate să alunece cu atâta uşurinţă pe panta deza­gregării. Îngrijorarea nu priveşte numai PSD, ci ea se referă la în­tregul spectru politic din ţara noastră. În urmă cu patru ani, o altă for­ţă politică românescă - PNŢCD - a trecut urât în istorie. PSD a depăşit razant acest pericol, criza fiind domolită de anunţul de ieri al lui Adrian Năstase că rămâne în fruntea PSD.
    Tensiunea internă a Partidului Social Democrat rămâne însă şi este evidentă prin reactivarea competiţiei dintre preşedintele PSD - Adrian Năstase şi preşedintele ţării Ion Iliescu. Admonestat dur pen­tru modul în care a administrat PSD în cei 4 ani de când Ion Iliescu i l-a încredinţat - Adrian Năstase a ameninţat cu demisia. A fost un joc politic din care a ieşit învingător, fapt ce i-a întărit poziţia în partid. Poate că tocmai asta l-a enervat atât de mult pe Ion I­liescu încât uitând toate uzanţele şi interesele să se răstească la jurnaliştii curioşi. Dacă nu ar fi foc în Partidul Social Democrat, n-ar fi nici fumul gros prin care încercăm să aflăm ce se întâmplă de fapt.
    Vorbind de gravitatea frământărilor interne ale PSD, nu putem ui­ta că ele au efecte la fel de mari şi în ce priveşte echilibrul pe scena politică. De 14 ani se încearcă obţinerea unui echilibru, care are şan­se să se realizeze odată cu constituirea Alianţei D.A. PNL - PD. Am avea astfel două puternice forţe politice care ar asigura alter­nanţa la putere, oferind totodată acea linişte atât de necesară actu­lui administrativ eficient şi implementării reformelor asumate pentru integrarea în Uniunea Europeană. Dar, nu. Supăraţi mai degrabă pe electorat decât pe propriile greşeli care ar trebui analizate înainte de a tăia capete, fruntaşii PSD, aşa cum au făcut şi cei ai PNŢCD, puşi pe harţă şi fără simţul răspunderii sunt gata să arunce în aer acest echilibru. Dovedeşte o excepţională imaturitate politică a­ceas­tă "supărare pe sat" concretizată în solicitarea demisiilor lide­rilor care nu au obţinut rezultatele scontate. A demisiona înainte de a analiza nu este o soluţie. Poate că demisionarii sunt oameni cu experienţă în viaţa de partid, iar eliminarea lor nu va duce la întărirea şi la schimbarea imaginii PSD, ci la slăbirea lui. PSD trebuie să înveţe să piardă. Mulţi dintre cei care acum au demisionat sunt cei care între 1996-2000 au "ţinut" partidul creându-i imaginea acum pierdută de partid puternic şi unit. De dragul echilibrului dorit în viaţa politică nu putem decât să apreciem compromisul dintre Adrian Năs­tase şi Ion Iliescu. Rămân de rezolvat celelalte probleme in­terne, de stabilit strategia pentru alegerile generale şi stabilirea can­didatului la preşedinţia României. Dar astea abia la Congresul Ex­traordinar din luna august.