Sub povara căldurii şi a încorsetării urbane, caut în zilele sfâr­şi­tului de săptămână un loc de răgaz, un petec de natură pur în care să mă îmbăt de miresme. Răzbat cu greu prin marea de oameni şi de maşini de toate neamurile direcţionându-mă spre marginea unei urme de codru.
    Admir peisajul cotropit de autohtonele ranch-uri aduse la scară locală, mă uimesc în faţa înghesuielii de proprietăţi marcate de gar­duri şi ţăruşi întinşi pe sârmă, măsor în ani-lumină vile şi vilişoare necuprinse în declaraţia de avere, trec cu vederea coşcovitele căs­cioare ridicate din truda unor generaţii şi mă abat, după kilometri destui, pe un drum cunoscut de ţară cu temerea firească a vreunei pene de cauciuc.
    Avansez puţin pe pietrişul proaspăt tasat, semn al utilizării in­contestabile a vreunui fond nerambursabil în folosul comunităţii "apro­pitarilor", o persoană binevoitoare indicându-mi calea-ntoarsă, "strada" cu pricina fiind privată, cu blazonul de acces interzis. Ră­sucesc chinuit maşina într-o porţiune care părea a nimănui şi mă îndrept cu vădită frustrare spre altă destinaţie, în acordul corului de lătrături ale patrupedelor canine puse de pază. Las în urmă şi pădure, şi case de vacanţă pentru mai multe vieţi, şi drumuri în­fundate protector, corturile şi grupurile gălăgioase aciuate care pe unde au apucat, las traiul la grătar şi îmi fixez alegerea pe marginea unui râu mai larg, mai cuprinzător. Mă feresc cu grijă să nu încalc regulile de circulaţie printre lanurile în pârg. Este totuşi vremea secerişului şi mă străduiesc să ocolesc obosite Glorii sau utilaje cu nume de firmă. Trec pe lângă vaste latifundii achiziţionate după norme permisive de multinaţionalii rezidenţi, investitori aşteptaţi cu lacrimi în ochi, trec pe lângă fâşii înguste, pe lângă drepturi de proprietate câştigate dureros în instanţe şi zăresc cu uşurare pâlcurile de sălcii care anunţă prezenţa limanului liniştitor al apei. Motoare cu mai mulţi cai putere ambalează nervos căutându-şi opreliştea pe dâmburile din parcare. Vânzoleală în toi, mai ceva ca la târgul câmpenesc de pe înălţimile Găinii. Zi cu ghinion. Nimeresc tocmai lângă o fermă în devenire care şi-a înfipt extremităţile în malul apei. Cu chiu cu vai găsesc o oază de verdeaţă. Îmi rezerv timpul să-mi adun gândurile, să-mi fac reproşuri că nu mi-am luat ca alţii terenul meu de campat, că nu m-am aruncat pe locurile arătoare care-şi cresc valoarea la intrarea în UE, că n-am revendicat o proprietate pe care n-am avut-o neam de neam. Trec rapid în revistă locurile deja ocupate "de-a stânga şi de-a dreapta" puterii, aşa cum ne stă bine din tradiţie. Mă bucur răutăcios că nu s-au investit bani în dealurile alunecoase la ploile de vară, mă luminez la faţă cu speranţa că se depopulează sate încă neelectrificate, fără şcoli şi magazine, mă bucur în ideea că-mi voi găsi undeva, într-un loc uitat de lume, un teren pe care să-mi pun propria tăbliţă, să dau drumul câinilor, să-i asmut la trecători.
    Pun cifră lângă cifră şi variantele posibile. Dacă până acum s-au vândut aproape patru sute de mii de hectare, cu preţuri de mulţi, mulţi euro pe metru pătrat, voi putea cândva să-mi achiziţionez locul de popas, fără cale de acces, fără gaz şi apă şi curent, fără inflaţie.
    Mă grăbesc să dau un anunţ răsunător "cumpăr teren XXXXL", să-mi stâmpăr foamea de pământ, setea telurică răspândită ca o molimă de sub păturile subţiri ale burghezimii moderne.