La Agăş, (Bacău) contemplând dezastrul pe care inundaţiile l-au lăsat în urmă, preşedintele Ion Iliescu a decretat că retrocedarea pă­durilor a fost o "prostie istorică". Nu pentru că foştii proprietari nu trebuiau să fie repuşi în drepturi, ci pentru maniera în care s-au de­rulat lucrurile. Odată văzuţi proprietari mulţi au început nu să taie pădurea, ci de-a dreptul să o radă. Sursă lesnicioasă de câştig şi de aceea mult prea des practicată, tăierea pădurilor are efecte ecologice negative foarte mari, dar de unde să ştie muntenii ce-i aia? De aceea, înainte de retrocedare trebuia pusă la punct o le­gislaţie dură. Am fi fost poate scutiţi de atâtea inundaţii din torenţi, iar procesul de deşertificare din zonele de sud ale ţării ar fi fost mai lent. Dar, cum spune proverbul, românului îi vine mintea abia la ur­mă, când oricum lucrurile sunt mai greu de îndreptat. S-a spus des­pre ţăranul român că are o înţelepciune aparte în relaţia cu natura. Ei bine, numai de înţelepciune nu poate fi vorba în materie de tăiere a pădurilor. Ce lasă actualii proprietari moştenire fiilor lor? Se mută cu toţii la oraş? Şi dacă ne gândim la faptul că pădurile s-au retro­cedat în proporţie de peste 90%, avem tabloul crud a ceea ce ne aşteaptă.
    Dar retrocedarea pădurilor nu este singura prostie istorică a ulti­milor 15 ani. Lista deschisă de preşedintele Ion Iliescu ar putea continua foarte bine cu catalogarea de către Petre Roman (pe a­tunci prim ministru) a industriei drept "un morman de fiare vechi", ceea ce a avut şi efecte psihologice extrem de negative la nivelul mul­ţimii contribuind la lenta privatizare cinstită, favorizând însă fur­tul. Un reputat politolog declara că în România, zilnic, se fură circa 1 milion de dolari. Dumnealui nu avea în vedere jafurile din seifurile băncilor sau din avutul privat. Se referea la furtul din averea ţării. Pentru că, nu-i aşa, cine să-şi bată capul că au dispărut misterios nişte "fiare vechi"? Problema e că odată cu ele au dispărut şi locu­rile de muncă, fapt ce duce sarcina de asistenţă socială din spatele celor ce lucrează şi al societăţilor comerciale care funcţionează la cote foarte mari, aproape insuportabile.
    Prostiile istorice nu se opresc însă aici. Mai avem pe listă furi­bunda desfiinţare a Cooperativelor Agricole de Producţie şi fărâ­mi­ţarea suprafeţelor, ceea ce înseamnă o agricultură de secol XIX cu randament pe potrivă; distrugerea marilor combinate zootehnice; sub­ven­ţionarea de formă sau deloc a agriculturii ori renunţarea cu prea mare rapiditate la pieţele estice, unde produsele "mormanului de fier vechi" aveau căutare. Şi am pomenit doar prostiile istorice flagrante! Acum ne este greu să recuperăm toţi aceşti paşi făcuţi aiurea. Cumva înţelegem de ce la momentul respectiv s-au luat ase­me­nea decizii pripite. Avântul spre Vest a fost mai mare decât în­ţelepciunea. Dar unor buni conducători nu li se acceptă astfel de scuze. Acum ne aflăm în pragul unui nou ciclu electoral şi actorii sunt aceiaşi.