În ţara în care premierul Adrian Năstase umblă aproape neştiut de autorităţile locale şi judeţene, precum Cuza, în încercarea de a se dumiri cu ce oca se măsoară nivelul de trai al subiecţilor, două sunt acum temele cele mai fierbinţi. Diferendul dintre România şi Ucraina privind Canalul Bâstroe şi delimitarea platoului continental al Mării Negre şi cazul fraţilor Cămătaru au reuşit să arunce pe planul doi chiar şi disputele electorale. Evoluţiile şi într-un caz şi în celălalt, deşi organic diferite, induc ideea că autorităţile române bâl­bâie şi bâjbâie. În ambele cazuri până la a se lua măsurile nece­sare pentru clarificare au trecut ani buni. Cazul fraţilor Cămătaru era cunoscut de vreme îndelungată, aproape că ne împăcaserăm cu ideea că nu se poate face nimic pentru stoparea infracţiunilor de care sunt acuzaţi. Arestarea lui Sile şi Nuţu Cămătaru a venit ca o plăcută surpriză. Poate tocmai pentru a arăta în ceasul al doi­spre­zecelea că poliţia şi parchetul sunt eficiente. Diferendele de fronti­eră cu Ucraina au şi ele o istorie îndelungată care începe din anul 1991, odată cu naşterea statului independent Ucraina. Abia acum România a cerut arbitrajul internaţional al Curţii de la Haga.
    Sigur că România, spre deosebire de Ucraina, este un stat de­mo­cratic, iar democraţia este un sistem greoi, chiar dacă plăcut. Au trebuit parcurse toate etapele de negociere, dar în faţa pre­tenţiilor maximaliste ucrainene, noi, de-a lungul acestor negocieri, nu am găsit calea de a ne impune drepturile izvorâte nu din ambiţii, ci chiar din tratatele şi regulile internaţionale. Situaţia în care s-a ajuns acum este şi o consecinţă a lipsei de hotărâre (şi de profe­sionalism?) a diplomaţiei noastre. Construcţia canalului Bâstroe a fost doar picătura care a umplut paharul răbdării noastre. Cine ştie, poate că, dacă subiectul nu ar fi fost atât de amplu mediatizat în ţară şi nu ar fi declanşat în rândul cetăţenilor reacţii atât de vii de respingere, reuniunile diplomaţilor ar fi continuat cu aceleaşi rezul­tate nule. Sunt totuşi 13 ani în care ucrainenii au făcut ce au vrut, iar acţiunile lor antiromâneşti au devenit din an în an tot mai agre­sive. Nu ne încălzeşte cu nimic constatarea că acelaşi compor­tament pe care-l au faţă de noi îl au şi faţă de celelalte state mem­bre NATO sau ale Uniunii Europene care au graniţă cu ei.
    Revenind la celălalt exemplu de lentoare democratică, spunem că este un lucru bun că până la a aresta pe cineva trebuie să aduni probe. Prezumţia de nevinovăţie trebuie şi este normal să funcţio­neze. Dar cazul Cămătaru ne aduce în memorie multe altele în ca­re, deşi dovezile infracţiunilor erau clare, bâjbâiala autorităţilor s-a concretizat în arestări şi eliberări peste noapte, pe motiv de boală, dar mai grav, pe motiv de iregularităţi procedurale. Or toate acestea înscriu în mintea cetăţenilor ideea lipsei de fermitate, a lipsei de profesionalism. Extrapolarea vine aproape de la sine. Ştim cu toţii sub câte hârtii se ascund birocraţii din toate domeniile. Or, nici un sistem nu este atât de birocratic ca democraţia, tocmai pentru a nu greşi. Paradoxul stă în aceea că stufoasele proceduri şi reguli destinate prezervării drepturilor şi libertăţilor se pot întoarce tocmai împotriva acestor drepturi şi libertăţi. Avem nevoie de birocraţi com­pe­tenţi. Avem nevoie pentru că, de avut, nu-i avem!