Adrian Mutu s-a prăbuşit! Fotbalistul de care erau atârnate toate speranţele noastre de revenire în lumea bună se zbate acum în propria-i neputinţă. Înainte de a fi eşecul lui, e al nostru al tuturor. Marele filozof Constatin Noica se străduia să ne înveţe că lumea în care ne ducem veacul nu este vinovată de nereuşita cuiva. Deşi nu l-a cunoscut, parcă aceste cuvinte îi sunt adresate Briliantului: "dacă există mizeria există în primul rând în noi, în limitele noastre interioare". Prăbuşirea lui nu-i decât o scadenţă aşteptată ce sancţionează o serie draconică de înfumurări, deraieri, compromisuri şi cocoloşeli. Sportul rege ca orice sport are nevoie de energie, performanţele sunt forţate până dincolo de limitele pe care le poate suporta corpul uman. Iar atunci cei mânaţi în luptă de mirajul gloriei şi banilor au nevoie de combustie artificială, de cravaşa substaneţelor chimice sub formă de bombonele multicolore botezate vitamine. Dar mai există şi cele îngurgitate pe cont propriu, după ureche. Deşi conştienţi, cei din anturajul sportivilor se complac în acest noroi, marile performanţe atrăgând mereu spon­sori, mărinimoşi dar de cele mai multe ori cinici. Din când în când, în virtutea unor moralităţi inexistente sunt oferiţi spre sacrificare câte un miel gras ce sfârâie pe rotisorul presei.
    Multă vreme toată lumea a ştiut câte ceva, însă totul a fost ferit de ochii lumii fiindcă era nevoie de o reprezentare onorabilă a României, sportul fiind considerat cel mai viabil ambasador în lu­me. Acum, când totul a fost dat în vileag de presa londoneză ies la rampă cei care şi-au clădit prosperitatea pe nefericirea lui Mutu. Ei sunt primii care au ridicat piatra şi o aruncă asupra celui con­damnat, lipsit de apărare.
    Ne punem întrebarea firească: s-a făcut ce trebuia pentru ca Mutu să fie pus la adăpost de această tragedie? Poate că da, poate că nu! S-a încercat să fie privit prin acea oglindă strâmbă, care deformează şi la care încercăm să ne raportăm. Marile pro­bleme cu care s-a confruntat au făcut deliciul presei, dar mereu a fost mângâiat pe creştet, însă nimeni n-a încercat să-l cunoască. A trecut ca un nonconformist, talentat, frumuşel, care jongla cu banii, sfidând uneori pe cei din jur. A sacrificat însă normele aspre ale vieţii sportive şi până la urmă de aici i se trag toate! Abia acum realizăm ridicolul în care am căzut cu toţii acreditând ideea complotului: "Mourinho nu-l mai vrea la Chelsea şi i-a convins pe conducători să se scape cu orice preţ de Mutu!" Era oare acest antrenor inteligent, cinstit şi curat un sinucigaş dornic să se des­partă de un fotbalist de clasă? Ce prostie...
    Adrian Mutu s-a prăbuşit! Conducătorii fotbalului românesc au început deja să se spele pe mâini. "Naţionala merge înainte şi fără Mutu!" spunea Mircea Sandu. Pe el nu-l interesează decât per­for­manţa. Atât şi nimic mai mult! Omul Mutu n-are decât să-şi ducă crucea pe Golgota vieţii. El plăteşte singur pentru culpa multora care s-au aflat în jurul său. Şi le era aşa de bine. Cazul Mutu nu este decât proba finală ce ne indică faptul că în fotbalul românesc nu se mai aplică de mult regulile jocului ci ar fi nevoie de folo­sirea... Codului Penal!