De unsprezece duminici încoace magia jocurilor loto face parte dintr-un mare spectacol naţional, superb şi terifiant. Superb, prin oferta mirifică a sumei care încununează laurii învingătorului şi, deopotrivă, prin numărul masiv al participanţilor care-şi adună, une­ori, ultimele resurse financiare într-un efort disperat pus pe miza unui câştig fabulos. Terifiant, pentru că admite experienţa unei ediţii similare, derulată, întâmplător sau nu, tot în preajma unei campanii de alegeri la scară ceva mai joasă. Caruselul pare să marginalizeze timpul într-o metaforă a sfidării. Potul cel mare îi ademeneşte pe tot mai mulţi conaţionali ca o Fata Morgana, care se îndepărtează proporţional cu încercarea de a te apropia de iluzoria sa imagine. Epuizaţi şi frânţi jucătorii se vor abandona într-un final previzibil în faţa împlinirii, a fericitului, greu identificabil, care-şi va încărca zecile de miliarde pe samarele multor cai putere ale vreunei alianţe de partide. Că, doar banii la bani trag.
    În masa amorfă a milioanelor de vieţuitori neştiuţi regulile sunt mai stricte, nu mai e "loc de joacă"; aici câştigurile peste minimum sau medie sunt interzise de legea paneuropeană, de cea a băncilor creditoare. Aici, trebuie să dai seamă pentru fiecare leuţ câştigat, să plăteşti la fix dările şi obligaţiile. Orice încercare de supralicitare se lasă cu tratative la masa verde, cu reprezentanţi de-o parte şi de alta, cu documente voluminoase ştampilate, semnate şi înmulţite în tehnica xerocopierii spre ştiinţa celor care au mărşăluit în stradă. Peste multele acumulări de privaţiuni şi nădejdi înfrânte se aşează doar praful aruncat în ochii visătorilor care au îndrăznit să-i ţină deschişi. Pentru iluzioniştii autohtoni nu mai are mare importanţă nici dacă cei trei sute de nemuritori deţin însemnele puterii financiare, socotită la peste 13 miliarde de euro. Nume vechi şi noi, de sportivi sau neveste le duc faima vremelnică fără să-i mai deranjeze oarecum pe muritorii de rând. Efortul tenace al sutelor de mii de angajaţi, intraţi în proprietatea boşilor îi vor înscrie în istoria capitalismului glorios pe cei dintâi. S-a năruit opinia că suntem o naţiune umilă. Dincolo de suspectele tăceri ale viitorilor aleşi, care nu au mai nimic să spună şi, mai ales, să dea, pe ici-colo, câte un homo sapiens din mulţime îşi mai expune opiniile, solicitat sau nu, din care cel mai adesea se revarsă un dor nebun după o schimbare radicală, nici el nu ştie care, dar să fie ceva acolo, să nu mai semene cu ce-a fost. El ştie că nu are nimic de câştigat din toată această zbatere lăuntrică, dar poate, totuşi, ceva-ceva, nu se ştie ce se va întâmpla şi aici la noi, de parcă am fi la marginea Pământului. E imperios necesar să-ţi fugă ţărâna de sub picioare, să se întâmple vreo minune a naturii, ca să fii recompensat cu câştiguri reparatorii, altfel nici o speranţă de a ieşi din platitudine, din puţinul existenţei zilnice. Într-un dialog purtat în preajma unor postere lipite partinic de gardurile fanilor îndrăzneţi am surprins amărăciunea unui om "calamitat", care şi-a pus firesc nădejdea în câştigurile muncii sale de ţăran vrednic. Nu i-au folosit defel asigurările pe cultura îngrijită cu trudă şi pe recolta prognozată, atâta vreme cât dezastrul nu a fost recunoscut oficial în proporţie de sută la sută, ci doar cu câteva sutimi mai puţin. A lipsit numărul norocos care să completeze seria, a fost vina Naturii că şi-a oprit urgiile cu câteva clipe mai devreme. Aidoma jocului de noroc, el, omul de pe brazdă îşi pune speranţa într-un nou ciclu, într-o nouă rundă a confruntării cu soarta.
    Şi tot el va şti, nu peste multe zile, cui să-i dedice marele câştig de cauză, ieşind de sub dilematica şi clasica întrebare: "Eu cu cine votez?".