Domnul ministru de stat Adriean Videanu doreşte să introducă, în tentativa de combatere a evaziunii fiscale, declaraţiile de avere pentru fiecare cetăţean al României. Ideea merită a fi discutată. În primul rând, la noi în ţară, asemenea declaraţii de avere nu sunt chiar o noutate, ele fiind deja utilizate pentru parlamentari şi dem­nitari cu scopul de a descuraja din start orice tentativă de înavuţire pe căi necinstite şi acumulare a unor averi nejustificate. Din păcate, ele au fost astfel concepute încât orice parlamentar şi demnitar şi-a putut trece sub acoperirea rudelor, a părinţilor şi a bunicilor ori prin divorţuri de ochii... legii partea grasă a averii, astfel că din 4 case, proprietarul are în foaia de avere a căsuţă modestă şi aceea do­bândită din moştenirea soţiei! Curat murdar sau mai bine zis praf în ochii electoratului. Şi atâta timp cât guvernul şi parlamentul nu sunt în stare sau nu vor să facă ordine cu actualele declaraţii de avere, mă întreb cum vor face când vom avea 17 milioane de declaraţii? Şi la ce au servit ele, dacă unii din marii bogătaşi ai ţării respectiv jefuitorii de la Bancorex şi alte zeci de bănci, de la FNI şi Rafo se lăfăie în huzur, sfidând autorităţile şi legile ţării, prin tot felul de jonglerii financiare, eşalonări şi reeşalonări ori preluări de datorii la buget şi restituiri de TVA. Se spune că de moarte şi de fisc nu scapă nimeni. La noi însă de fisc scapă toţi mafioţii şi specialiştii în inginerii financiare, protejaţi de oamenii politici ai vremurilor. Pe acest teren ar fi fost de preferat să se afirme noul ministru de stat!
    De ce sunt necesare declaraţiile de avere? Şi mai ales de ce în cea mai săracă ţară din Europa (după Albania) este nevoie de o asemenea intreprindere? Pentru ca cei 6,4 milioane de pensionari să-şi declare averile constând dintr-un apartament sau o garsonieră cumpărate cu câteva zeci de mii de lei, o pensie de mizerie şi zeci de chitanţe pentru plata curentului, gazului, apei, ori pentru încălzire şi medicamente. Asta-i averea lor! Şi ei sunt totuşi mai bogaţi în comparaţie cu cei 2 milioane de ţărani pensionari, foşti ceapişti, a căror avere se ridică la o pensie de 500.000 lei pe lună. Iar pe pământurile lor nu se poate pune impozit de avere, atâta timp cât stau nelucrate, iar cele care sunt cultivate produc tot pagube, căci grâul şi porumbul, chiar la nivelul producţiilor record de anul trecut, tot pierderi au adus ţăranilor, din cauza mafiei cerealelor şi a nepăsării statului. Aşa că nu cred că îi mai poate ajuta cu ceva pe ţărani, care reprezintă jumătate din populaţia ţării, declaraţia de avere. Ei tot nu au ce scrie în ea. Risipă clară deci de hârţoage, în stilul binecunoscut al birocraţiei dâmboviţene.
    În concluzie, credem că la ora actuală ar fi oportun să se ree­valueze Legea declaraţiilor de avere, astfel încât nimeni să nu-şi mai bată joc de acest act şi mai ales de fisc şi de autorităţile ce combat crima financiară. În al doilea rând, credem că românii, care nu s-au obişnuit bine cu declaraţia pe venitul global, riscă să trăiască un nou coşmar, adică să se toarne unii pe alţii şi să fie supuşi iar aprobiului public, fie că sunt prea săraci, fie prea bogaţi. Ca săraci pentru că au o situaţie dramatică, iar ca bogaţi, chiar cinstiţi, pentru că trebuie să se expună, încât toată lumea, inclusiv hoţii şi bandiţii, să afle ce are, cât are şi, de unde are. Bogăţia riscă să devină, ca şi sărăcia, un chin adevărat. Deci declaraţia de avere este deo­camdată o simplă idee, o utopie şi chiar o prostie dacă nu o bat­jo­cură pentru o ţară săracă aşa cum e România!