După cum se ştie, recenta vizită în SUA a preşedintelui Româ­niei, Traian Băsescu, a înregistrat o serie de rezultate pozitive, mai puţin în domeniul relaţiilor cu FMI. Desigur, negocierile cu Fondul Monetar Internaţional nici nu reprezintă un atribut al preşedintelui, ci al Guvernului. Domnia sa a sperat însă că, într-o discuţie cu con­ducerea Fondului, va reuşi să deblocheze negocierile cu Guvernul României şi chiar să obţină promisiuni concrete în privinţa acceptării unui deficit bugetar mai mare pentru ţara noastră. N-a fost să fie a­şa. Superprudenţa FMI se pare că vine din dorinţa ca Guvernul Tă­riceanu să realizeze un program mai concret de reformă, în care deopotrivă să fie trecute măsurile pentru creşterea veniturilor, cele pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi chiar o listă cu obiectivele care trebuie finalizate sau finanţate. Toate acestea vor trebui să convingă Fondul că un deficit mai mare va însemna în primul rând reformă economică adevărată şi mai puţine creşteri salariale şi nu menţinerea în viaţă a unor societăţi de stat ineficiente, care au păpat până în prezent zeci, chiar sute de milioane de dolari.
    După primirea acestei veşti, premierul Tăriceanu şi-a radicalizat şi mai mult discursul privitor la relaţiile cu FMI, mergând până la lu­area în considerare a ruperii acordului cu acesta. "Guvernul con­sideră că un acord cu FMI este util, însă nu indispensabil, dacă Fon­dul insistă ca România să facă nişte sacrificii mult mai mari decât sunt necesare", a opinat domnia sa.
    Desigur, aprecierile şi poziţia dură ale premierului Tăriceanu se bazează totuşi pe ceva. Domnia sa ştie bine că Raportul FMI con­stituie un element de luat în seamă în aprecierea României la Bru­xelles. Însă premierul mai ştie că, în prezent, paradoxal, România nu se confruntă cu o criză privind lipsa banilor, ci cu un exces de valută ce nu poate fi absorbit. Ceea ce pare a îngrijora Guvernul, chiar mai mult decât acordul cu FMI, este incapacitatea de ab­sorb­ţie de către economia românească a banilor care vin din străinătate în acest an, care se cifrează, potrivit estimărilor analiştilor, la peste 10 miliarde de euro. Există temerea că aceste sume de bani se vor reflecta în creşterea deficitelor externe şi că vor avea un puternic impact inflaţionist.
    Alt pericol îl constituie capitalurile speculative, aşa-numiţii "bani fierbinţi". Aproximativ 3 miliarde de euro se aşteaptă să intre în ţară numai de la românii ce muncesc în străinătate. Aceştia vor stimula cererea internă. Pentru că oferta de produse autohtone este insu­ficientă, ei vor fi utilizaţi în cea mai mare parte pentru achiziţionarea de produse din import, ceea ce va duce la creşterea deficitului de cont curent (diferenţa dintre intrările şi ieşirile de valută din ţară). Tot­odată, dobânzile mari ce se practică încă pe piaţa bancară din Ro­mânia şi aprecierea leului faţă de valute atrag ca un magnet ca­pitaluri străine speculative. Aceşti bani sunt depuşi în bănci pentru a se obţine câştiguri importante din dobânzi, însă oricând pot fi re­traşi. Se estimează că există deja pe piaţa financiară românească aproximativ 2,5 miliarde de euro. Alte circa 3 miliarde de euro vor reprezenta investiţiile străine în acest an.
    Odată cu liberalizarea pieţei de capital se mai aşteaptă intrarea unor capitaluri speculative de câteva miliarde de euro. În aceste condiţii, Cabinetul Tăriceanu este pus în situaţia de a gândi foarte bine mecanismele de absorbţie a acestor bani, de a stăpâni inflaţia şi stabilitatea monedei naţionale chiar în detrimentul unor investiţii autohtone de amploare unde, desigur, ar fi nevoie şi de banii de la FMI. Asta, repet, pentru că se mizează pe creşterea importantă a investiţiilor străine în România, în acest an.