Oricât de previzibil ar fi putut să fie actul răpirii celor trei ziarişti ro­mâni dispăruţi în Irak, impactul asupra opiniei publice este unul major şi el va creşte dacă, Doamne fereşte, finalul va fi unul nefericit. Experienţa irakiană în materie de răpiri ne indică fără echi­voc că a nu lua în considerare această variantă este o naivitate gra­tuită. Cu toţii ne rugăm ca cei trei jurnalişti să-şi petreacă Sfintele Sărbători ale Paştelui alături de cei dragi. Şi totuşi e obligatoriu să ne întrebăm care ar fi efectul unui sfârşit tragic. Este bine ştiut că insurgenţii folosesc răpirile drept instrument de presiune împotriva guvernelor din coaliţie pentru ca acestea să-şi retragă trupele. Stra­tegia a dat, măcar în parte, rezultate, încurajând astfel răpirile şi ac­tele teroriste împotriva ţărilor aliate Americii. Exemplul Spaniei este cel mai relevant şi mai grav. Îl vom urma oare şi noi? 55% dintre români, înainte de răpire, considerau că nu trebuie să mai rămânem în Irak. Procentajul a crescut deja şi va creşte dramatic dacă, Doam­ne fereşte, compatrioţii noştri vor avea de suferit. Iar cei care, la fel ca în Kosovo în 1999, vor să profite politic vor avea vânt în pânze. Cât de corectă e o asemenea poziţie, atâta cât noţiunea de "corect" poate fi utilizată în materie de politică şi interes naţional?
    Acest moment este fără îndoială testul cel mai important pentru noi de la începutul implicării active a României în războiul global anti-terorism. Un bun prilej să dovedim că am înţeles că libertatea costă, că nu putem doar să ne dorim şi să primim beneficii, fără să plătim, că nu mai putem fi duplicitari şi trădători. Nu e testul onoarei noastre, care e irelevantă când e vorba de interesul naţional, ci al compatibilităţii noastre cu valorile în care credem. Spre deosebire de Franţa, de pildă, am văzut pe pielea noastră ce înseamnă răul absolut şi ar trebui să ştim că răului îi este teamă numai de forţă. Aşa se explică poate într-un fel şi procentajul, încă scăzut, al ame­ri­cano-fobilor din România. Tendinţa nu e însă deloc încurajatoare. "Moda europeană" începe să prindă şi la noi, şi ce este mai facil şi mai omenesc decât să înfierăm acţiunile negândite ale războinicului texan. Aşa să fie oare? Cum altfel cred bravii noştri europeni paci­fişti că ar trebui luptat cu fundamentalismul islamic, duşmanul nr. 1 al democraţiei liberale, europene şi americane? Doar prin diplomaţie binevoitoare, la fel ca cea de la sfârşitul anilor '30? Prin axe Paris - Berlin - Moscova, via Madrid? A te alia cu Putin pentru a te opune lui Bush, la început de mileniu 3, este, scuzaţi-mi expresia, pură demenţă! A aplauda aşa ceva e inconştienţă, necunoaştere şi ne­înţelegere a realităţii şi a istoriei. Ne-am obişnuit să-i criticăm pe a­me­ricani pentru tot felul de vini, mici sau mari, reale sau închipuite. Departe de mine gândul că americanii n-au greşit şi nu trebuie taxaţi. În ce fel şi de pe ce poziţii însă? Vom găsi răspunsul corect doar dacă vom reuşi să-i privim pe americani aşa cum sunt. Să le acceptăm spiritul frust şi să înţelegem că America este un proiect european, poate cel mai reuşit proiect al umanităţii. Când vituperăm la adresa Americii, să ne gândim puţin cum ar fi arătat lumea fără ea, ce limbă am fi vorbit noi azi, rusa sau germana? Să nu uităm că milioane de anglo-americani au murit pentru ca democraţia să tră­iască. Desigur, America a făcut tot ce a făcut din interes. Acest lu­cru este însă perfect normal, legitim şi benefic pentru lumea întrea­gă, atâta timp cât interesul major al Americii este menţinerea şi răs­pândirea democraţiilor liberale!