Astăzi sute de mii de pelerini, peste două sute de şefi de stat, sute de înalţi ierarhi ai tuturor bisericilor creştine vor asista la ce­remoniile de înhumare a Papei Ioan Paul al II-lea. Astăzi pentru unul dintre cei mai mari actori ai scenei politice internaţionale a ultimilor 26 de ani luminile rampei se sting. În zilele care au trecut de la decesul Suveranului Pontif s-au spus multe despre activitatea sa în folosul umanităţii, despre modul subtil dar tenace în care Karol Woj­tyla a influenţat politica planetei, a contribuit la schimbarea des­tinului unor naţiuni. Papa Ioan Paul al II-lea a avut o viziune. Cea a păcii şi unităţii întru pace. "NU războiului - spunea el. Războiul nu este întotdeauna inevitabil. Este în schimb de fiecare dată o înfrân­gere pentru omenire." O viziune în realizarea căreia ecumenismul este o condiţie necesară. Aşa a devenit Karol Wojtyla primul Papă care a vizitat o ţară ortodoxă (iar România a avut privilegiul de a fi fost gazda acestei premiere), primul Papă care a intrat într-o sina­gogă sau moschee, ori primul Papă care s-a rugat la Ierusalim la Zidul Plângerii. Creştinătatea întreagă îl plânge astăzi pe acest Papă care a deschis larg uşile dialogului între catolici şi ortodocşi. Acel dialog care în ultimul mileniu a lipsit contribuind la segregarea Europei.
    Papa Ioan Paul al II-lea a înţeles că viziunea creştină unitară care în primele secole ale mileniului I a stat la baza creării civilizaţiei occidentale (care s-a dovedit de-a lungul istoriei ca fiind cea mai, să spun, fiabilă), trebuie reînviată. Desigur pornim de la alte date istorice, de la alte premise, dar principiul este acelaşi. Spre deo­se­bire de secolele IV-VIII ameninţarea în Europa nu mai sunt barbarii, iar din punct de vedere statal Europa este temeinic constituită. Puterea temporală a Bisericii este mult redusă, de aceea accentul cade pe puterea sa spirituală. Este ceea ce ultimul Suveran Pontif a înţeles pe deplin. Este moştenirea pe care o lasă urmaşului său în scaunul Vaticanului, dar şi partenerilor de dialog. Şi nu este o moştenire uşoară. Tocmai de aceea alegerea viitorului Papă este o întreprindere grea, iar conclavul cardinalilor care se va reuni în prima şedinţă la 18 aprilie, trebuie să chibzuiască profund şi fără grabă. Nu ne putem permite deraieri de la drumul ecumenic deschis de Papa Ioan Paul al II-lea. Instalarea în scaunul pontifical a unui papă slab sau prea orgolios faţă de ceilalţi fraţi creştini, a unui papă pentru care universalitatea autoproclamată a Bisericii Catolice să fie mai importantă decât toleranţa dialogului ar fi contraproductivă. Înţeleg asta cardinalii conclavului, aşa cum o înţeleg oamenii politici şi milioanele de creştini care în aceste zile de doliu au invadat literalmente Piaţa San Pietro şi Roma întreagă. Cetatea Eternă aproape că nu-i mai cuprinde, iar autorităţile excedate de afluxul continuu de pelerini au cerut sprijinul populaţiei Romei. La înmor­mântarea Papei suntem îndureraţi. La înmormântarea Papei suntem însă şi foarte îngrijoraţi. Quo vadis, Domine? Care este drumul pe care trebuie să-l urmăm, Doamne?