Am fost zilele acestea în Câmpia Aradului, străbătând Ţara Zarandului, pe la Brad, Sebiş, Ineu, Şiria, Pâncota, Horea, Arad şi apoi, pe Mureş în sus, până la Deva şi înapoi acasă, la Alba Iulia. "O tristeţe iremediabilă", vorba poetului, m-a cuprins văzând cum una dintre cele mai mănoase zone ale Ţării zace sub ape. Peste tot, pe terenurile agricole cultivate sau nearate, pline încă cu coceni de porumb, ca şi în grădinile şi curţile oamenilor, bălteşte apa revărsată din belşug din izvoare ca şi din cer. Ea stă suverană peste câmpii şi lunci, în curţile, piv­niţele, casele oamenilor ca şi peste hotarele ţăranilor. După ce şi-au investit banii, şi aşa puţini câţi sunt, oamenii se văd puşi în situaţia de a pierde orice brumă de recoltă ca şi orice speranţă de a mai salva anul agricol. Şi dacă în Câmpia Aradului stau lucrurile astfel, este semn rău pentru întreaga agricultură românească. Banatul şi Ardealul au fost şi rămân marile hambare ale ţării, dacă ne gândim că Moldova este mai mult Ţara Pădurilor (sau, mă rog, a fost) iar Mun­tenia este Ţara Bărăganului, sau mai bine zis a ciulinilor, care au răsărit din nou, ca ciupercile după ploaie!
    Semnificativă mi se pare, în contextul celor relatate, şi o povaţă, un sfat, pe care l-am primit în tinereţe de la un ardelean ajuns la vârsta senectuţii. Când am terminat facultatea la Cluj, bunicul meu, ţăran harnic şi gospodar, dar şi român adevărat, soldat credincios împăratului, m-a rugat, preocupat fiind de viitorul meu, să revin acasă, la Ineu, argumentul său fiind unul... istoric ca şi profesia mea de bază. Îmi povestea el că a fost prizonier în primul război mondial, şi că s-a întors acasă din Rusia pe jos, călătorind timp de câteva săptămâni. Pe unde a umblat, prin sate, târguri şi pieţe, nu a putut să-şi procure decât mămăliga. Când a ajuns însă în Piaţa Aradului, pe mese tronau grămezi de pâini albe, mari, aşa cum numai acolo, în zona aceea se fac. Aşa că sfatul pe care mi l-a dat a fost să mă întorc acasă pentru că atunci când o fi mai rău în ţară, acolo în bătrâna vatră a Aradului, tot se mai gaseşte o bucată de pâine pentru existenţa noastră cea de toate zilele.
    Viaţa m-a luat cu valurile ei, dar niciodată nu am rupt legătura cu pământurile natale, care nu îmi amintesc să fi fost atât de crunt lovite de ape. Poate că şi oamenii au mai îmbătrânit, au obosit de atâtea frământari, cu războaiele, co­lectivizările, descolectivizările şi privatizările prin care au trecut. Niciodata nu au fost însă biruiţi şi îngenunchiaţi de greutăţile şi vitregiile vremurilor. De aceea sunt convins că vor trece şi peste necazurile provocate de ploi şi că în Piaţa Aradului pâinea albă românească, mare şi pufoasă se va găsi mereu, chiar dacă ungurii pompează făina din greu în Vestul ţării, pentru că la ei agricultura este baza şi nu batjocura ţării, cum a ajuns de câţiva ani buni pământul nostru sfânt şi tot mai puţin lucrat. Catastrofă mai mare nici că se poate pentru o ţară cu mai mult de jumătate din populaţie ocupată cu agricultură.
    Apele trec, sperăm ca şi nepăsarea celor care ne conduc să se ducă odată cu ele pentru totdeauna, astfel ca nici o palmă de pământ să nu mai rămână doar în grija lui Dumnezeu şi a pompelor... ungureşti!