Prea ocupaţi cu lansarea leului greu, cu recalcularea coşului zilnic în funcţie de creşterile de preţuri care tocmai au intrau în vigoare, ori cu speculaţii privind adevăratele intenţii şi soarta partidelor care formează Alianţa D.A., aproape am uitat unul dintre cele mai triste evenimente ale istoriei noastre. Chiar dacă uitarea este un mecanism psihologic ce ne permite să ne păstrăm sănătatea mintală şi optimismul, acest lucru este valabil doar pentru individ. O naţiune nu are voie să uite. Nici cele bune, dar mai ales cele rele. Mâine, 3 iulie 2005, se împlinesc e­xact 65 de ani de la cea mai tristă pagină din istoria Armatei Române, un eve­niment ce are şi astăzi puternice infuenţe negative asupra societăţii româneşti: retragerea umilitoare a Armatei Române din teritoriile dintre Prut şi Nistru în urma ultimatumului dat de URSS la 27 iunie 1940: "În termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie 1940, orele 12.00, teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române. Pe de altă parte, în mod succesiv, ace­laşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii. "Izolată militar şi politic, în plin război, România nu a avut nici o altă cale şi a trebuit să accepte raptul. Ca rezultat al cedării România a pierdut 50.762 kmp şi 3.776.309 locu­itori, fără să socotim pierderile în privinţa economiei şi pe cele cuantificabile doar în suferinţa celor care au trăit aceste fapte. Ignorând cererile militarilor români de stabilire a unui plan de evacuare, Armata Roşie a trecut la ocuparea rapidă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, organizând puncte de control pentru a dezarma, ameninţa şi umili militarii români cărora comandanţii, pentru ca situaţia să nu degenereze, le-au cerut să nu răspundă la provocări. Cu toate acestea inci­den­tele nu au lip­sit, ele sunt consemnate în documentele vremii, aşa cum nu au lipsit nici gesturile ultime ale unor ofiţeri cărora onoarea răpită li s-a părut de ne­înlocuit şi care s-au sinucis.
    Populaţia Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa (care nu s-a aflat în textul ultimatumului, dar... a fost ocupată) a avut şi ea de suferit, trebuind să suporte politica de sovietizare accelerată de punerea căreia în practică s-a ocu­pat temuta NKVD (strămoşul KGB). Pe lângă tot soiul de şicane, privaţiuni, pre­siuni, la loc fruntaş s-a aflat în metodele NKVD lichidarea oponenţilor. Teroarea era la ea acasă, iar România nu putea reacţiona. Şansa avea să vină abia în anul 1941, când odată cu declanşarea planului Barbarossa, prin care Germania îşi invada prietenul de până atunci (URSS), mareşalul Ion Antonescu le-a ordonat trupelor române să treacă Prutul.
    Încercând să avem relaţii de bună vecinătate cu toate statele, dar mai ales relaţii de colaborare cu "cei mari", suntem acum în situaţia struţului. Dacă nu vrem să vedem nu înseamnă că faptele trecute, dar şi perspectivele de repetare nu există. Pentru că ideea ruşilor de a ajunge la Gurile Dunării şi în Europa Centrală supunându-şi statele din zonă sau creând tensiuni astfel încât să poată interveni "eliberator" este veche. Ea aparţine lui Petru cel Mare. O singură dată România a avut de câştigat de pe urma ei, la 1877, când, în plin război ruso-turc, guvernul de atunci a ştiut să speculeze situaţia reuşind proclamarea inde­pen­denţei. Noului ţar de la Kremlin nu-i sunt străine ideile lui Petru cel Mare, chiar dacă în secole metodele s-au mai schimbat. El ne arată că valorizează istoria, că nu uită şi că vrea să acţioneze în acelaşi plan. Doar noi suntem acum gata să uităm poate şi anesteziaţi de statutul nostru de membru NATO, statut ce ne asigură o oarecare siguranţă. Dar cum vor evolua lucrurile peste câţiva ani? Este NATO nemuritor? Ori situaţia geopolitică imuabilă? Nu! Iar pentru a fi pregătiţi pentru orice, trebuie să ne aducem aminte!

---