Debitele principalelor râuri au crescut în ultimele zile atingând maxime isto­rice, aşa cum tot istorice sunt şi inundaţiile masive pe care ele le-au provocat. În aprecierea premierului, inundaţiile din sudul Moldovei, de pe Trotuş şi Siret, sunt chiar mai mari decât cele care au supus la mari cazne locuitorii Banatului. Câţiva morţi, zeci de mii de oameni care au fost evacuaţi, sute de localităţi sub ape, poduri, şosele şi căi ferate rupte de revărsarea furioasă a apelor, linii de înaltă şi medie tensiune afectate, conducte de alimentare cu apă potabilă ori de gaze naturale rupte. Acesta este un bilanţ încă provizoriu. Acte de vitejie ce succed, să recunoaştem, unor mari acte de prostie. Am văzut oameni salvaţi cu eli­cop­terele, dar şi oameni care refuzau să se salveze ei, lăsându-şi animalele pradă înecului. Cât despre actele de prostie la care făceam referire, ele se întind pe durata a 15 ani. Atât le-a trebuit unor cetăţeni, uneori naivi, alteori prea hrăpăreţi şi unor administraţii incompetente dublate de lipsa unei strategii eficiente în do­meniul gospodăririi apelor şi apărării împotriva inundaţiilor pentru a crea condiţiile optime amplificării dezastrului. Pentru că apărarea împotriva viiturilor nu în­seam­nă numai diguri. Ea înseamnă în primul rând poldere de evacuare a surplusului de debit cu efecte în scăderea nivelului apelor şi a presiunii asupra digurilor, po­durilor, rambleelor... Ea mai înseamnă interdicţii de construire în luncile minore ale râurilor, chiar dacă peisajul este frumos şi accesul lesnicios. Multe gos­po­dării ar fi scăpat astfel de ape şi bugetul, banii noştri ai tuturor, ar fi fost scutit şi el de presiuni.
    De parcă presiunea pe care dezastrul provocat de ape a pus-o din nou asupra guvernanţilor nu ar fi fost suficientă, premierul Călin Popescu Tăriceanu s-a gân­dit că-i tocmai momentul potrivit pentru o nouă sursă de stres: alegerile antici­pa­te. Cu imaginea şifonată, de-a dreptul boţită, după manevrele controceniste care l-au lăsat din nou în off-side, premierul avea, e adevărat, ca singură soluţie de mi­nimizare a dezastrului - demisia. Din acest punct de vedere îi înţelegem atitu­di­nea. I-am fi înţeles-o şi dacă situaţia în ţară ar fi fost una normală, dar în plin de­zastru, demisia sa apare mai mult ca o dezertare. Ea vine să încununeze şi să confirme în cel mai logic mod cu putinţă criticile pe care opoziţia i le-a adus con­stant, acelea de amatorism şi slăbiciune, de politicianism, de detaşare faţă de in­teresele românilor. Căzut în capcana propriului elitism, dar şi a vanităţii, împins de la spate şi de colegi acaparatori de funcţii bine remunerate, confruntat cu con­curenţa tot mai vocală a grupului condus de Valeriu Stoica, preşedintele PNL se află într-o situaţie ingrată şi şi-a pus şi partidul într-o situaţie ingrată. Pentru că, în virtutea proporţiei de 1,3 la 1 existentă în favoarea PNL în interiorul Alianţei, liberalii au optat pentru poziţiile cele mai proeminente în guvern. Un guvern care este perceput ca unul liberal, într-o ţară în care la alegerile parlamentare au învins totuşi social-democraţii. Degeaba ne asigură că guvernul interimar va avea toată puterea în a lua măsurile necesare. Ştim foarte bine că provizoratul nu aduce au­toritate şi hotărâre. Poate însă că până marţi, când este anunţată depunerea de­misiei, Călin Popescu Tăriceanu se va răzgândi. Abia acum renunţarea la demi­sie i-ar aduce puncte. Altfel putem spune că alături de PNL s-a înecat.

---