Capul de afiş al reprezentaţiilor date de aliaţii Puterii este ţinut de ceva vreme cu piesa schimbării şefilor Camerelor parlamentare. Spectacolul maraton al sta­giunii de vară târzie a fost pe scena Senatului, unde timp de aproape şase cea­suri reprezentanţii celor care deţin puterea în stat s-au chinuit să ceară o sesiune extraordinară a legislativului. Miza dezbaterilor nu este alta decât scaunul de preşedinte al Senatului, ocupat de pesedistul Nicolae Văcăroiu. Dacă în cazul fo­toliului ocupat de Adrian Năstase în fruntea Camerei Deputaţilor a fost mai sim­plu, membrii coaliţiei guvernamentale reuşind în Comisia specializată să-şi pro­moveze articolul de modificare a Regulamentului Camerei, uşurând astfel drumul spre înlăturarea lui Năstase, la Senat a fost un autentic bâlci.
    Radicalismul conservator al Opoziţiei şi al preşedintelui Senatului nu a mai avut nimic cavaleresc prin refuzul neîncetat de convocare a unei sesiuni extra­ordinare creând o stare conflictuală, pe principii şi idei constituţionale, aproape dizolvantă. Pentru cei din arcul guvernamental schimbarea conducerii pesediste a Camerelor este un imperativ energic, forte, devenit activ cu cât se apropie data limită convenită de 15 septembrie. În viziunea PSD şi PRM, manevrele de de­barcare din scaunele prezidenţiale ale Parlamentului ale celor doi marcanţi mem­bri PSD sună a "dictatură" pe care au de gând să o reclame cu reală vehemenţă până şi forurilor internaţionale. Personaj cheie în piesa de rezistenţă la publicul senatorial, Văcăroiu a jucat, pe corul de "ţâpurituri" al colegilor de partid, rolul unui personaj ingenuu, atins în orgoliul nemăsurat doar de cererea înaintată de şase parlamentari din anturajul Alianţei pentru convocarea unei sesiuni extra­ordinare a Senatului începând cu data de 29 august. În declaraţiile făcute mass-media, Nicolae Văcăroiu lasă să se întrevadă că decizia convocării unei ase­menea şedinţe stă sub semnul ambiguităţii: fie se află în totalitate la latitudinea sa, fie devine responsabilitatea autorilor cererii.
    O adevărată paradă a scaunelor s-a derulat prin faţa ochilor înlăcrimaţi ai naţiunii, o demonstraţie de forţă şi putere a ocupanţilor care nu vor, în ruptul ca­pului, să-şi dea demisia sau acordul pentru înlocuirea lor. Sunt scaune con­fortabile, la propriu, abia montate în schimbul celor vechi scrijelite de legiuitori, mâzgălite cu prinosul cugetărilor somnolentelor şedinţe. Scaune cu poziţii, dă­tătoare de putere, de glorie lipsită de virtute. Dintr-un episod al remobilării cu scaune a sălii de şedinţe a Senatului putea oricine face lesne un paralelism cu băncile şi scaunele distruse de sinistraţii de pe Valea Trotuşului găzduiţi într-o şcoală. Răsplata pentru şederea lejeră în scaune a fost, în ambele cazuri, dis­trugerea obiectelor folosite. Atunci stai şi te întrebi năuc: cine pe cine învaţă? Cine pe cine ajută?
    Demarată în trombă, etalarea scaunelor şi-a avut sorgintea zilele trecute la suratele lor de soi, la fotoliile ministeriale remaniate şi completate, demonstraţia ilustrului mobilier continuând cu o prefigurată modernizare la nivelul consiliilor judeţene şi locale. Adică, jos, în popor, unde regulile aşezării la masa Puterii sunt altele decât acolo sus, în Capitală. Şi toată această expoziţie politică, la stand deschis, din păcate pe acelaşi fundal întunecat al interminabilelor fenomene devastatoare ale naturii, în groaza zilelor care au pus capăt modestei noastre tihne, capătă în perspectivă dimensiunile unui război care ne înrolează sufletele şi suferinţele de prisos.
    Fie-vă milă de receptivitatea noastră mult prea îngăduitoare, par să spună privirile mute de spaima greului vieţii ce va să vină, dragi aleşi şi politicieni, şi aşezaţi-vă odată în scaune şi treceţi la treabă ca să trăiţi bine!

---