Se bate multa moneda in presa pe faptul ca aproape jumatate din populatia Romaniei traieste sub pragul saraciei, ca cetateanul de rand a ajuns prada disperarii. Culmea ridicolului este ca in ciuda numeroaselor promisiuni de a fi eradicat acest flagel, se constituie o comisie anti-saracie la nivel national, ca si cum o masura birocratica ar veni de hac saraciei din ce in ce mai crunte a populatiei. Chestiunea in cauza ne aminteste de vremuri triste cand, aparand ceva insurmontabil, se crea imediat o comisie sau un colectiv care, chipurile, studiau cauzele si luau masuri ferme pentru eradicarea fenomenului. Dar sa trecem peste acest amanunt de-a dreptul ilariant si sa spunem ca saracirea omului de rand a devenit o adevarata politica de stat. Pai, nu i se ia omului pana la 75% la suta din venit prin diferite dari, biruri, taxe si impozite de catre fisc? Nu e fiscalitatea cel mai greu jug pe care il duce bietul contribuabil nevoit sa plateasca numeroase taxe? Cum poate el sa traiasca mai bine cand literalmente, se iau de pe el zece piei? I se ia pur si simplu oxigenul de la gura. Tactica de a se spune una si a se face alta nu este noua pe plaiurile noastre mioritice. Ea s-a aplicat in toti cei 11 ani de la revolutie incoace. S-a promis restructurare si privatizare prin subventii, prin credite directionate si alte trucuri de acest fel care au blocat reforma. Intreprinderile de stat isi faceau constiincios programele de restructurare, dar, dupa ce primeau banii de la buget, uitau de ele. Nu insa si de sponsorizari. S-a ajuns astfel foarte repede la situatia aberanta, poate unica in Europa de Est, in care cu cat o intreprindere era mai ineficienta, cu atat salariile, indeosebi ale directorilor si liderilor de sindicat erau mai mari. Mentinerea mastodontilor in viata pe buzunarul contribuabilului de rand de teama problemelor sociale pe care le-ar crea restructurarea acestora este principala cauza a scaderii dramatice a nivelului de viata in Romania dupa 1989. Pierderile din economie au crescut de la an la an, iar o parte tot mai mare din ele au fost preluate la buget, unde serviciul datoriei publice a devenit principalul capitol de cheltuieli. In acelasi timp intarzierea restructurarii intreprinderilor cu pierderi a mentinut inflatia si dobanzile la niveluri inalte. Creditul scump a sporit costul datoriei publice. Fiscul a scos tot mai multi bani din buzunarul cetateanului pentru a umple golurile lasate in buget de intreprinderile cu pierderi. Dar cresterea darilor catre stat n-a putut impiedica datoria publica sa se infrupte si din alte capitole de cheltuieli: invatamant, sanatate sau ordine publica. Si cu banii luati de fisc, si talhariti pe strada in plina zi, oamenii au ajuns in pragul disperarii.
     PDSR promite romanului o viata mai buna dar nu se poate tine de cuvant tocmai datorita consecintelor pe care le-ar antrena politica sa populista. Bani pentru crearea de noi locuri de munca si pentru cresterea salariilor exista, dar ei trebuie scosi din sacul fara fund in care au fost aruncati. Daca va realiza accelerarea privatizarii cum a promis, guvernul va crea bani pentru a reduce datoria publica. Cu alte cuvinte pentru a realiza o ameliorare reala a conditiilor de viata, guvernul n-ar trebui decat sa faca ceea ce a promis: o imblanzire a fiscalitatii, o incurajare a celor care vor sa produca, sa realizeze bunuri materiale. Or cu biruri atat de grele, producatorii, mai ales cei mici, se simt sufocati. Cheltuielile mari cerute de supravietuirea unor aparate birocratice, functionaresti mari, atat la nivel central, cat si local, greveaza si ele asupra datoriei publice. Desi colecteaza impozite de la salariati, intreprinderile nu le varsa la buget pe motiv ca n-au incasat unele venituri si atunci, producatorii, nereusind sa obtina bani de la buget, si-i iau singuri prin folosirea arieratelor, care duce implicit la cresterea inflatiei si la inrautatirea conditiilor de viata ale populatiei.
     De ce oare altii reusesc sa calmeze fiscalitatea, s-o mentina in niste procente rezonabile, cum sunt bunaoara americanii, care de curand au redus impozitele cu 1350 de miliarde de dolari. Dar sa nu luam drept etalon cel mai prosper stat din lume, ci sa ne uitam doar in jurul nostru, la unguri, cehi, polonezi, sloveni etc. Pentru ca guvernele din respectivele tari se tin de cuvant si fac ceea ce promit.
Gheorghe JURCA