"Foarfecele preţurilor" îl jupoaie pe ţăran
     Dintotdeauna statisticienii şi economiştii au fost preocupaţi de a găsi o formulă care să exprime cel mai fidel evoluţia şi echilibrul preţurilor între ramurile şi sectoarele economiei naţionale. Cu alte cuvinte raportul dintre evoluţia preţurilor produselor agricole şi indicii preţurilor produselor industriale. În 1989, faţă de 1975, prin reaşezările şi actualizările de preţuri, indicele general al preţurilor produselor agricole a fost de aproape 200 la sută, iar indicele preţurilor produselor industriale livrate agriculturii a fost de 250 la sută, rezultând un dezechilibru de 80 la sută în defavoarea agriculturii. Alte date statistice confirmă că din 1990 şi până în prezent preţul produselor agricole a crescut de circa 450 de ori, pe când cel al produselor industriale de peste 1100 de ori. "Foarfecele preţurilor" a tăiat în carne vie luând zece piei de pe sărmanul producător agricol. Pentru comparaţie, înainte de 1989, preţul unui litru de motorină era echivalent cu cel al unui litru de lapte, al unui kilogram de grâu, iar un litru de vin era 7,50 lei. În prezent, grâul se vinde sub 3000 de lei kilogramul, 1 litru de lapte cu 4000 de lei, 1 litru de motorină cu 13.600 de lei şi 1 litru de vin cu circa 30.000 de lei. Din '90 încoace truditorul ogoarelor a fost calul de bătaie al guvernanţilor, care în neputinţa lor de-a promova o politică reciproc avantajoasă pentru cele două mari sectoare ale economiei - agricultură şi industrie - au sacrificat-o pe prima, sleind-o de toate resursele şi puterile.
     În acest răstimp s-a creat o adevărată prăpastie între cele două ramuri economice cu consecinţe dintre cele mai dramatice pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei. Ca urmare, producţia internă de produse agroalimentare a cunoscut cel mai scăzut nivel din ultimii 50 de ani. Efectivele de animale au fost decimate în masă. Micul producător, care deţine peste 95 la sută din suprafaţa de teren arabil şi cam acelaşi procent de animale, s-a văzut pus în situaţia jalnică de-a lăsa pământul nelucrat şi a sacrifica în proporţie îngrijorătoare efectivele de bovine, porcine şi ovine. Golul creat pe piaţa internă a fost completat de importul masiv de produse agroalimentare la preţuri de concurenţă neloială. Ajuns la sapă de lemn, ţăranul s-a întors cu mulţi zeci de ani în urmă, practicând o agricultură primitivă de subzistenţă. Mult blamatul sapazin (aluzie la prăşitul manual) al culturilor agricole, a devenit singura modalitate de-a cultiva porumb, sfeclă de zahăr, cartofi, de-a practica viticultură şi pomicultură. Decapitalizându-se de la un an la altul, micul producător privat n-a avut de unde scoate de 1120 de ori mai mulţi bani pentru cumpărarea unui tractor şi de peste 1000 de ori pentru achiziţionarea altor maşini agricole, în comparaţie cu anul 1989.
     Nici încercarea actualului guvern de-a sprijini financiar proprietarul de pământ în achiziţionarea tractoarelor şi maşinilor agricole, cu suportarea a 55 la sută din preţul acestora, nu şi-a atins scopul. Imediat ce au aflat că statul acordă această subvenţie, fabricanţii au ridicat preţul tractoarelor şi al celorlalte echipamente agricole, încât procentul de 45 la sută cât trebuia achitat de cumpărător a fost umflat dintr-un condei cu 25-30 la sută. Mai mulţi ţărani dintre cei care au beneficiat de acest sprijin financiar au avut surpriza să constate calitatea deplorabilă a tractoarelor şi maşinilor agricole. Unele piese au fost atât de prost realizate că au trebuit schimbate după numai câteva zile. Bineînţeles, alţi bani, altă distracţie, pe punga vlăguită a sărmanului agricultor. Cam aceeaşi diferenţă de preţ există şi între îngrăşămintele chimice, substanţele de combatere şi prevenire a unor boli la produsele agricole. În pofida încercărilor de atenuare şi micşorare a diferenţelor de preţ dintre cele două sectoare, sunt puţine şanse de restabilire a echilibrului pierdut.
Sebastian TRUŢĂ