Cele două Românii
     În general, când vorbim despre eşecul reformei în România, îl asociem cu lipsa de voinţă şi cu incompetenţa guvernanţilor care s-au perindat la conducerea României de 12 ani încoace. Oricât de îndreptăţită ar fi invocarea acestor motive, ele nu sunt singurele de natură să explice evoluţia lamentabilă a ţării noastre în cursa pentru UE şi NATO. Un alt motiv deloc neglijabil, dar insuficient analizat, îl constituie lipsa de apetit a majorităţii populaţiei pentru reformă. La rândul ei, această lipsă are cauze profunde, de la inerţia monstruoasă a mentalităţilor la persistenţa tenace a unor reflexe îndelung cultivate şi exersate în regimul trecut. În fapt economia, asemenea societăţii, s-a rupt în două: cea care s-a aruncat cu capul în apă asumându-şi destinul şi cea care a rămas înfricoşată la mal, trăgând targa pe uscat cu eforturi din ce în ce mai mari pentru ea însăşi şi pentru statul de care a rămas agăţată ca o piatră de moară. Această concluzie este riguros şi alarmant demonstrată în numărul patru al Raportului de avertisment privind potenţialul de criză, scos de Societatea Academică din România.
     Printr-un sondaj focalizat pe potenţialul de criză, lucrarea surprinde cele două Românii: una majoritară (57 la sută) care susţine dependenţa faţă de stat şi alta minoritară (36 la sută) care se bazează pe forţele proprii. Paradoxal e faptul că românii, pe care autorii îi numesc "capitalişti rezervaţi", admit că întreprinderile private sunt mai bine administrate decât cele de stat dar cu toate acestea majoritatea ar alege să lucreze în acestea din urmă. Pe de altă parte, nu e foarte clar ce înţeleg ei prin privatizare, în condiţiile în care 57 la sută cred că statul ar trebui să-şi spună cuvântul în privinţa modului de funcţionare a întreprinderilor şi după vânzarea lor. A doua Românie cuprinde 27 la sută din populaţia urbană, preferă sectorul privat şi ar favoriza desfiinţarea sectorului de stat care provoacă pierderi şi ne scumpeşte zilnic viaţa prin intermediul regiilor şi al agenţiilor de stat monopoliste. Cu adevărat dureros şi simptomatic pentru eşecul de proporţii al reformei româneşti e faptul că majoritarii care preferă să muncească în sectorul de stat sunt semnificativ mai săraci, mai vârstnici şi cu o educaţie mai scăzută decât cei care au ales să lucreze în domeniul privat. La rândul ei, sărăcia structurală naşte fenomene perverse şi, în egală măsură, periculoase. Astfel, segmente consistente ale populaţiei văd realitatea prin prisma unor permanente conflicte. Ca dovadă că 60 la sută dintre români consideră că există un conflict între lucrători şi patroni, între săraci şi bogaţi, 51 la sută identifică existenţa unui conflict între clasa politică şi restul cetăţenilor, iar aproape jumătate percep tensiuni între români şi maghiari. Alarmant este şi faptul că aceiaşi oameni percep simultan toate aceste conflicte, ceea ce înseamnă că cineva care consideră că există un conflict între săraci şi bogaţi, de exemplu, va găsi foarte plauzibilă existenţa unui conflict între români şi unguri. Foarte expuşi pericolului reprezentat de iminenţa unor conflicte se simt mai ales cei care consideră că o duc rău, şomerii, cei cu educaţia precară, cei din micile oraşe afectate de un şomaj cronic, specific reformei întârziate.
     Chiar dacă nu putem deduce de aici probabilitatea izbucnirii imediate a unor mişcări de proporţii, aspectele de mai sus ar trebui să dea insomnii guvernanţilor şi să-i determine să acţioneze asupra cauzelor ce au generat situaţii de criză cum sunt cele de la Cugir şi Reşiţa.
Maria Lucia MUNTEANU