Moneda de aramă
     Brazdele pământii se adâncesc la fiecare mişcare. Pe degetele subţiri pielea atârnă flasc de parcă stă să cadă. Mâna descărnată ţine strâns ascunsă în pumn basmaua îngălbenită în care se află toată averea ei. Bănuţii văduvei. Am întâlnit-o în faţa benzinăriei din Cîmpeni. "Ia vezi tu, maică, mi-a spus rugător, este de-o sticlă de gaz? Că vine iarna şi nu mai văz fără lampă". Am dezlegat cu greu basmaua şi-am numărat 84 de monezi de câte 50 de lei. Uitasem cum arată arama galbenă din care-au fost făcute. Şi parcă îmi ardeau degetele de fiecare dată când le-atingeam. Cum să-i spun că toată averea ei nu valorează nimic? Că nu-şi putea cumpăra cu ea nici măcar o picătură de gaz?
     Când a aflat verdictul a plâns şi lacrimile cădeau încet deasupra monezilor de aramă coclită. Era o zi a plânsului. America-şi plângea morţii şi o lume întreagă jelea împreună cu ea. Lacrimile cădeau una după alta pe molozul din W.T.C. apoi îşi deviau traseul şi apăreau pe ecranul televizoarelor. Reporteri conştiincioşi adunau cu grijă lichidul preţios, nu lăsau să se piardă nici o picătură. M-am întrebat cum ar fi fost dacă cumva, dintr-o eroare, reporterii ar fi strecurat, pe CNN bunăoară, şi lacrimile femeii din faţa benzinăriei de la Cîmpeni. Cum ar fi fost dacă reporterul ar fi tras cu urechea atuncea când bătrânica povestea că doarme cu vitele, în grajd? Cum ar fi arătat pe CNN imaginea casei dărâmate de zăpezile din primăvară? Dar imaginea grajdului în care doarme alături de capra, porcul şi găinile ei? Oare-ar plânge cineva de lacrimile femeii condamnate să trăiască în întunericul unui grajd, printre animale? Sau poate că lumea întreagă ar plânge dac-ar afla de soarta copiilor condamnaţi să rămână fără educaţie pentru simplul fapt că s-au născut săraci. Doar 1% din copiii născuţi în mediul rural ajung să studieze în învăţământul superior. Sunt vinovaţi că s-au născut la sat. Ar vărsa cineva o lacrimă pentru viaţa lor distrusă?
     Am văzut în primăvară un adolescent arând cu un plug la care erau înhămate o capră şi o vacă. Am văzut copiii care pornesc dis de dimineaţă cu coasa sau cu toporul la munte. Va plânge vreodată cineva pentru copiii inteligenţi şi talentaţi care vor sta o viaţă întreagă la coarnele unui plug tras de-o capră? Politicienii care vorbesc în numele bătrânilor bolnavi şi înfometaţi au votat ieri, în unanimitate 160 de miliarde de lei pentru războiul împotriva terorismului. Vom participa la acţiunile NATO şi asta costă. Vecinul de peste ocean s-a înţepat la picior şi ţipă de durere. Pe noi ne doare de durerea lui, nu mai putem să îndurăm atâta suferinţă. Dar nu mă pot opri să nu mă-ntreb dacă nu cumva se-ntâmplă să suferim şi noi de-un soi de hipermetropism la scară naţională. Vedem şi rezonăm de bine cu ceea ce se întâmplă la mare depărtare dar nu prea am văzut sau nu prea ne-a păsat de ceea ce s-a întâmplat alături, peste gard, în Iugoslavia. A fost şi acolo măcel, au fost şi acolo oameni nevinovaţi, care-au lăsat mesaje pe un robot telefonic cu doar o clipă înainte de moarte. "Pagubele colaterale" ale Iugoslaviei, pentru care nu ne-am strâns în băsmăluţă ultimele monezi de aramă.
     Mai mult de jumătate din români sunt împotriva participării alături de SUA la un război contra teroriştilor, releva un sondaj realizat de Gallup International Asociation. Aceasta ar însemna oare că sufletul mioritic al românului s-a abrutizat în aşa hal că nu mai rezonează la suferinţa fratelui american? Şi pentru ce-am avea compasiune pentru cel care trăieşte-ntr-un zgârie - nori, acela care îşi duce zilele în grajdul întunecat şi strângând într-o basma peticită monede de aramă coclită cu care nu poate cumpăra nimic.
Rodica MIHEŢ