Curajul de a înfrunta suferinţa
     Ne întrebăm adesea ce este viaţa şi ridicăm neputincioşi din umeri. Sau pur şi simplu ne este lehamite să medităm asupra unei atari chestiuni fundamentale. La drept vorbind, nici nu ne interesează definiţiile pe care le dau filozofii, psihologii sau propovăduitorii bisericii. La ce bun teoriile, metaforele când ştim, vedem şi simţim că unii o duc greu, ba chiar că pentru o bună parte dintre semenii noştri viaţa e un infern, o permanentă sursă de neîmpliniri, necazuri şi suferinţe. Bucuriile câte sunt, clădite pe sudoare, şansă, pe curajul de a înfrunta nebuniile acestui veac pe care ţi le scoate în cale soarta din ce în ce mai potrivnică, sunt tot mai puţine, dacă nu cumva au dispărut cu totul, lăsând loc deriziunii, nimicniciei, regretelor că viaţa, vorba poetului, e bun pierdut de n-ai trăit cum ai fi vrut. Reacţiile la amărăciunile ce sporesc parcă de la o zi la alta sunt diferite, în funcţie de gradul de educaţie, de înzestrarea psiho-somatică, de caracter, de alte şi alte imponderabile cum ar fi resemnarea, vocaţia sfârşitului mioritic, acceptarea fatalităţii etc.
     Ca să revenim la subiectul nostru fierbinte, ce are darul să-i neliniştească pe mulţi din semenii noştri, mai ales pe cei aruncaţi la periferia societăţii suntem obligaţi să admitem pe de o parte că viaţa e dură şi insuportabilă din cauza celor care ne gestionează existenţa - politicieni, în mod deosebit, dar şi alţi administratori şi funcţionari ai intereselor publice, iar pe de alta, predestinării la care suntem supuşi. Dintre toate flagelurile care ne macină viaţa cel mai crunt îl constituie însă sărăcia şi tot ceea ce generează ea: foame, frig, boală, moarte etc. Nu vrem cu orice preţ să drapăm viaţa în negru şi să ne lăsăm pradă scepticismului, dar câte i se întâmplă omului de rând, celui care n-are cu ce-şi plăti taxele către serviciile publice - gaz, energie electrică, căldură, apă, telefon, n-au din ce-şi încropi un prânz cât de modest, îmbrăca copiii pentru şcoală, numai sentimentul demnităţii, al decenţei nu se poate spune că îl au. Singurătatea, bătrâneţea, tot soiul de psihoze din care unele ating paroxismul şi-i pun pe cei slabi de înger în alternativa de a renunţa la a mai trăi, completează cohorta caznelor pe care este nevoit amărăşteanul să le îndure zilnic. Nesiguranţa integrităţii fizice prin comiterea numeroaselor crime, violuri, bătăi, tâlhării comise la lumina zilei, sindromul că omul este lăsat la voia întâmplării, a celor care şi-au făcut din infracţiune o conduită de viaţă, umplu parcă şi mai mult paharul nedreptăţilor, al suferinţelor, al pierderii oricărei speranţe, al decepţiilor şi disperărilor.
     Şi totuşi, fapt absolut extraordinar, prin forţa şi capacitatea morală, psihică, prin dorinţa de a trăi, de a înfrunta cu cerbicie suferinţa, atât cea dată de proasta alcătuire a vremurilor, cât şi cea impusă de puterea divină, omul este demn de admirat. Sunt în aceste zile mediatizate poate excesiv cazurile unor oameni care suferă de maladii incurabile. De-a dreptul şocantă ni s-a părut speranţa şi capacitatea de înţelegere a celei pe capul căreia cad astfel de grele suferinţe şi anume mama unui copil de cinci ani din satul Craiva, operat de o tumoare pe creier. Aceasta ne spunea deunăzi cu o voinţă şi o încredere impresionantă că fiul ei va trăi. Când speranţa începe acolo unde se termină speranţa rezultă că omul poartă în sine cea mai puternică armă de a-şi învinge destinul. Să crezi că vei mai vedea după ce o cumplită tumoare ţi-a luat vederea, ba să spui că o pasăre a zburat pe la geam, poate chiar pasărea fericirii, după cum spusese în clipele de veselie ce nu-l părăsiseră pe micuţul Blaga, este supremul argument că cea mai mare bogăţie a omului este puterea de a îndura, de a lupta, de a spera. La Craiva n-a căzut, ci a răsărit o stea.
Gheorghe JURCĂ