Război şi presă
     Ministrul de Interne, Ioan Rus, spunea că avem şi noi Afganistanul nostru aici, în ţară, reprezentat de corupţie, criminalitate etc. Ba chiar avem şi un grup de oameni politici botezaţi de presă "talibani", aparţinând PNŢCD care, iată, trec treptat în istorie. "Bombardamentele" la care a fost supusă actuala opoziţie pe vremea când era la putere şi "operaţiunile terestre" de infiltrare şi subminare din interior şi-au arătat roadele: victorie absolută, pe toată linia, a "superputerii" instalate la cârmă în 1990. Cu toate acestea, Afganistanul corupţiei şi al ilegalităţilor de tot felul e încă departe de a se da bătut. Ca o veritabilă reţea teroristă, tentaculele sale se întind, se insinuează şi sugrumă toate structurile politice (indiferent de colorit), administrative, economice etc., care ar trebui să funcţioneze şi să ne propulseze spre UE şi NATO. E clar că în subteranele societăţii româneşti se duce un război dur în care (ca şi în războiul împotriva terorismului internaţional) e greu să-i identifici pe duşmani.
     Iar asemănările încleştării din ţară cu războiul din Afganistan nu se opresc aici. Dacă acum, în campania declanşată împotriva talibanilor afgani, presa nu mai este acceptată pentru a reflecta şi a relata despre desfăşurarea ostilităţilor, dacă acum presa e nevoită să scruteze doar de la distanţă o ţară înecată în beznă, asupra căreia se revarsă focul mâniei americane şi britanice, acelaşi lucru se întâmplă cu războiul dus împotriva Afganistanului românesc, de care presa e ţinută departe. E foarte greu să-ţi faci o idee despre ceea ce se întâmplă în întunericul în care se poartă ostilităţile, dacă nu primeşti decât comunicate de presă şi informaţii pe canale oficiale, "puricate" la sânge. Intrăm, după cum se pare, într-o nouă eră, în care nu numai că va fi reconsiderată poziţia ţărilor bogate faţă de cele sărace, dar şi poziţia guvernelor faţă de presă.
     Războiul, crima, violenţa, atentatele transformate în spectacole media, campaniile prin care se exploatează vampiric nefericirea umană au ceva dezgustător, e adevărat (şi prin relaţia cauză-efect generează la rândul lor alte acte monstruoase numai bune să devină spectacole), dar asta nu înseamnă că presa trebuie să ajungă un laborator de producţie a unei stări de fericire roz, pe care omenirea n-o simte în momentul de faţă. Violenţa generează violenţă, e drept, şi mediatizarea prea intensă a acesteia creează mentalităţi şi stări de spirit violente, dar nici tăinuirea unor întâmplări dureroase nu este productivă pentru îmbunătăţirea relaţiilor interumane. Doar atât că presa în general tinde să "transforme în prăpastie orice groapă banală", să ridice la rangul de eveniment ieşit din comun orice întâmplare tragică, fără să realizeze că de fapt crima, violenţa, chiar războiul sunt deja întâmplări banale într-o lume în care n-a fost pace nici măcar UN MINUT, de câteva secole încoace, o lume în care în fiecare secundă se petrec asasinate, violuri şi crime monstruoase. Ce mai poate fi definit ca tragic, când însăşi existenţa umană poartă amprenta tragicului (aşa cum ADN-ul conţine o genă a violenţei). Probabil întrebarea esenţială nu trebuie să şi-o pună marile puteri care se simt ameninţate de terorism, ci marea specie umană, ameninţată de ea însăşi.
     Considerată ca fiind una dintre cauzele escaladării violenţei pe glob, presa este, iată, ţinută departe de conflictul din Afganistan. În realitate presa este ţinută departe de "gaura neagră" în care se petrece tragedia afgană pentru că suferinţa pricinuită de bombardamente nu trebuie să răzbată în exterior şi să sensibilizeze cumva opinia publică mondială. (E o măsură dură, dar la fel de dură şi de dureroasă a fost monstruozitatea de la 11 septembrie). Şi aşa, populaţiile din lumea arabă, şi nu numai, se tulbură şi ies în stradă protestând în favoarea afganilor, în special în favoarea civililor nevinovaţi. Un termen foarte utilizat în această perioadă este cel de reconsiderare, dar nu se înţelege prea exact ce înseamnă asta. Ei bine, e vorba de reorganizarea după alte principii a sistemelor de apărare şi securitate, a serviciilor de informaţii, a canalelor pe care circulă informaţia şi banii, revizuirea atitudinii bogaţilor puternici faţă de cei săraci şi slabi, şi nu în ultimul rând o revizuire a atitudinii puterii faţă de presă, după cum spuneam. Conţinutul mesajului mediatic va fi, probabil, supus unui control mai atent, nu numai cel conţinut de buletinele de ştiri, ci şi filmele sau alt gen de producţii. Nu spunem că va fi vorba de o cenzură propriu zisă, ci de o supraveghere permanentă sau de o monitorizare, dacă vă place mai mult termenul. Este posibil ca această monitorizare să meargă până la sursele de informare ale gazetarilor, iar dezbaterile televizate, cu impact mare în rândul publicului, ar putea fi supuse unor acţiuni de manipulare efectivă. Vom intra într-o nouă "eră" a relaţiilor dintre putere şi presă, o eră în care, din păcate, puterea politică va avea, sub pretextul unor raţiuni de securitate, mai multe pârghii de constrângere a presei şi de îmbunătăţire a propriei imagini. Iar acest lucru deja se petrece aici la noi, în România. Oamenii de presă o ştiu, şi simt pe pielea lor zidurile labirintului verificat şi ultraverificat, prin care ei aleargă după informaţie, după informaţie corectă pe care să v-o pună la dispoziţie dumneavoastră.
Ioan HĂNŢULESCU