Cornel Nistorescu a cucerit America
     Începând din 24 septembrie 2001, lista ultrascurtă a românilor cunoscuţi şi îndrăgiţi în America a crescut cu un nume. E vorba de Cornel Nistorescu, directorul cotidianului "Evenimentul zilei". Cheia cu care el a reuşit să deschidă poarta sufletului american a fost editorialul "Cântarea Americii" ("An Ode to America"). Din clipa în care a fost lansat pe Internet, într-o mare de partituri dacă nu întotdeauna şterse şi convenţionale atunci ostentativ-agresive în aşa-zisa lor originalitate, textul acesta cu adevărat emoţionant a început o carieră spectaculoasă pe cont propriu, făcând înconjurul lumii. Faptul în sine a devenit subiect de ştire pentru una dintre cele mai prestigioase agenţii internaţionale de presă, Associated Press. De asemenea, potrivit e-mail-urilor sosite la "Evenimentul zilei", din Statele Unite, editorialul "Cântarea Americii" a fost citit în faţa soldaţilor americani. Miercuri, 17 octombrie, Cornel Nistorescu a semnat un contract cu "New York Times" pentru distribuirea articolului său. În zilele următoare, redacţia "Evenimentului zilei" a fost luată cu asalt de e-mail-uri din toată lumea referitoare la acest autentic eveniment de presă, calificat de "Washington Times" drept un "fenomen global".
     Ne face plăcere să publicăm în continuare, ca un cadou din partea lui Cornel Nistorescu pentru cititorii ziarului "Unirea", editorialul care a cucerit America, în mod simplu şi miraculos, cu arma invincibilă a cuvântului tămăduitor, plin de harul sincerităţii, al iubirii de oameni şi al respectului netrucat faţă de valori în absenţa cărora poate că viaţa nici nu merită să fie trăită. Valori care se identifică, de fapt, cu spiritul american pe care românul Cornel Nistorescu l-a captat atât de bine.
Maria Lucia MUNTEANU

---

Cântarea Americii
     De ce sunt americanii atât de solidari între ei? Nu seamănă unul cu celălalt nici dacă îi vopseşti! Vorbesc toate limbile pământului şi alcătuiesc un amalgam ameţitor de civilizaţii. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în materie de credinţe religioase, nici Dumnezeu nu le mai ţine socoteala. Şi, totuşi, tragedia americană a făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă. N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata şi serviciile secrete că reprezintă o adunătură de neisprăviţi. N-a fugit nimeni să-şi scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit nimeni pe străzile vecine să caşte gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge şi s-au oferit ca voluntari. După primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde, punându-şi tricouri, şepci şi cravate în culorile drapelului naţional. Au fixat steaguri pe clădiri şi pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc şi în fiecare automobil trece un ministru sau preşedintele. Şi cu orice prilej au izbucnit în cântecul lor tradiţional: "God Bless America!"
     Mut ca bolovanul, am urmărit concertul de binefacere, difuzat sâmbătă. O dată, de două ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood şi câţi au mai fost şi pe care nici un film şi nici o casă de producţie nu i-a putut aduna vreodată la un loc. Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat într-un cor. Cor e puţin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fără riscul de a se împiedica în cuvinte şi sunete, se auzea măreţ şi inconfundabil în acest spectacol de binefacere. Nu ştiu cum Dumnezeu toată această cântare obsedantă a Americii nu suna nici dogit, nici naţionalist, nici ostentativ! Te făcea să mori de ciudă că nu eşti în stare să-ţi cânţi şi tu ţara, fără a risca să fii socotit şovin, ridicol sau suspect de cine ştie ce interese meschine. Ore întregi am urmărit transmisia în direct şi reluarea reluării, ascultând povestea celui care a coborât o sută de etaje cu o femeie într-un scaun cu rotile, fără să ştie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a bătut cu teroriştii şi a împiedicat avionul căzut în Pennsylvania să se pulverizeze într-o ţintă, omorând alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuşeau ei să se încline în faţa unui semen? Pe nesimţite, cu fiecare cuvânt şi notă muzicală, amintirea unora se coagula într-un mit modern al eroilor tragici. Şi cu fiecare apel telefonic se adunau milioane şi milioane de dolari într-o colectă menită a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumpărat cu nimic.
     Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-un asemenea "hal"? Pământul acela? Istoria lor galopantă? Puterea economică? Banul? Ore întregi am încercat să găsesc un răspuns, fredonând melodii şi îngânând propoziţii ce riscă să sune a locuri comune. Le-am întors pe toate feţele, dar n-am putut trece de o idee. Numai libertatea poate face asemenea minuni!
Cornel NISTORESCU