A doua răstignire a lui Iisus
     E atât de multă suferinţă acum, pe lume, încât nu poţi să nu te gândeşti la Cel ce a acceptat să coboare în moarte, tocmai pentru a răscumpăra păcatele şi suferinţa noastră. El a putut să învingă chiar şi moartea, dar noi nu ne putem învinge măcar pe noi înşine, ca să devenim mai buni şi să alungăm pentru totdeauna suferinţa din lume. Dar să nu spunem că asta-i musai să realizeze fiecare dintre noi, căci nu avem toţi suficientă tărie ca să renunţăm la lucrurile plăcute ale lumii acesteia (în spatele cărora se ascunde suferinţa). Trebuie însă să tindem spre acest ţel şi, oricum, mai devreme sau mai târziu tot vom ajunge la renunţare, de nevoie, când vom fi prea bătrâni ca să ne mai bucurăm de dulcele păcat. Uitaţi-vă în jur şi spuneţi: ne dorim, noi, oamenii, să renunţăm la frumuseţea ucigătoare a femeii, la banii care ne provoacă alte şi alte plăceri, la beţie, la jocuri de noroc, la maşinile "super-trăznet", la bucuria egoistă pe care o simţim când dispreţuim, jignim, umilim pe alţii care nu au avut norocul nostru? Mai grav încă, putem renunţa la trufia de a ne considera unici deţinători ai Adevărului spiritual, la mentalitatea de stăpâni asupra lumii lui Dumnezeu, mentalitate ce stă la baza conflictului pe care îl ştim azi şi care a aşezat, iată, omenirea pe marginea prăpastiei?
     Dar să nu extindem chiar atât de mult aria ideatică. Să rămânem aici, în "ograda" noastră. Dacă sărăcia şi lipsa de educaţie, întunericul material şi bezna fanatismului au generat războiul la care asistăm, nu este normal să ne temem că aceleaşi motive ar putea să zguduie "catapeteasma" societăţii româneşti cândva, pe neaşteptate? Şi, nu-i normal să ne punem întrebări cu privire la rădăcinile răului care poate culmina cândva, cu explozii de teroare? "Afganii" din industria de apărare şi cei din minerit au declanşat şi ei "jihad"-ul lor, "cecenii" debranşaţi de la căldură şi "georgienii" înşelaţi de FNI sau Caritas, mulţimile de amărâţi flămânzi şi fără adăpost (care n-au citit vreo carte sfântă în viaţa lor şi pentru care, disperaţi cum sunt, moartea nu mai înseamă nimic), toţi aceştia constituie un vulcan gata să erupă în veritabile acte de "kamikaze". Deocamdată nu asistăm decât la sinucideri disperate, la proteste paşnice (încă) şi la mâzgălirea zidurilor unor instituţii - simbol, însă nu mai e decât un pas până la violenţă directă... Şi pentru că făceam referire încă de la început la Fiul Omului, care a fost tot numai iubire, ne este greu să înţelegem atitudinea unora dintre cei meniţi să-L slujească. Desigur, cei ce au făcut din preoţie doar o profesiune rentabilă, când ţelul ei suprem trebuie să fie dăruirea până la uitare de sine. Nu spunem că laicii îmbuibaţi de putere şi bogăţie nu au nici o vină pentru sărăcia şi mizeria supuşilor lor "afgani" autohtoni, dar măcar lor nu le cere nimeni decât lege, aplicare şi respectare a ei, pe când preoţilor li se cere LEGE, în sensul unei sume a tuturor legilor pământeşti, o lege - corolar care depăşeşte toate HG-urile, OUG-urile şi articolele din Codul Civil sau Codul Penal. Să nu înţelegeţi de-aici că preoţii şi călugării trebuie să încalce legile statului ca să-i ajute pe sărmani; nu trebuie să-şi încalce decât trufia, egoismul, zgârcenia de "trezorieri" ai lui Dumnezeu, de bancheri care capitalizează nişte fonduri de care Supremul nici măcar n-are nevoie. El are nevoie de sufletele credincioşilor, iar acestea se pot îndrepta către El mai degrabă dacă acelor bani li s-ar da o întrebuinţare în folosul deznădăjduiţilor. Dacă din "banii văduvei" şi din contribuţiile generoase ale enoriaşilor cu dare de mână şi respect de Dumnezeu s-ar crea aşezăminte sociale pentru orfani, handicapaţi, beţivi, prostituate "pensionate", drogaţi etc. se vor recâştiga (odată cu trupurile aproape năruite) şi sufletele acestor îndepărtaţi de Lumină, faptă mult mai plăcută Domnului. Nu vrem să facem nici o referire directă la numărul de biserici şi mănăstiri ctitorite în tot locul (devenite aproape tot atât de numeroase ca şi vilele corupţilor lipsiţi de credinţă). Nici o referire directă, nominală, dar poate că cel mai mare păcat e să fii preot uns cu harul lui Dumnezeu şi să te transformi într-o gospodar chivernisit. Unul care adună de unde poate zeci şi sute de miliarde de lei, ca să înalţe ziduri cu turle atât de înalte încât să-L ajungă şi să-L împungă parcă încă o dată pe Iisus, răstignindu-L acolo pe cer (unde şade la dreapta Tatălui), ca pe o altă cruce a veacului. Iar la această a doua răstignire a Domnului trebuie să renunţe mai întâi ei, preoţii, abia pe urmă să ceară şi de la enoriaşi să renunţe la viaţa lor de risipă, plăcere şi păcat...
Ioan HĂNŢULESCU