Veşnicele paradoxuri româneşti
Toată lumea e nemulţumită, dar toată lumea aplaudă
     Cred că în însăşi fiinţa naţională românească există o lege a contradicţiei. Poate că suntem condiţionaţi chiar genetic să nu ne înţelegem între noi, ba chiar să nu ne înţelegem câteodată nici pe noi înşine. Să fie, oare, acesta efectul peste timp al dublei noastre origini? Poate că sorgintea noastră daco-romană, faptul că ne tragem în egală măsură din lupul dacic şi din acvila romană ne determină azi să ne sfâşiem între noi ca lupii şi să fim, totodată, la fel de îndepărtaţi de realitate ca nişte vulturi ce plutesc în înaltul cerului, care habar n-au de cum se trăieşte pe pământ (de pildă printre "fiarele" din jungla economiei de piaţă, cărora le dăm doar din când în când câte o ţeapă, năvălind brusc din "înaltul" visării noastre). E incontestabil faptul că poporul român a moştenit trăsăturile pozitive ale strămoşilor noştri daco-romani dar şi genele rele ale altor neamuri, determinând trăsături dintre cele mai diverse. Uneori trăsăturile astea se dovedesc benefice în lupta pentru supravieţuire, în lupta pentru adaptare la legile naturale ale unei lumi în permanentă schimbare, alteori ele se întorc împotriva noastră.
     Pe vremea lui Ceauşescu cineva definea sistemul comunist printr-un şir de paradoxuri: nimeni nu-i şomer, dar nimeni nu munceşte; nimeni nu munceşte, dar se produce tot mai mult; se produce tot mai mult, dar nimeni nu are nimic; nimeni nu are nimic, dar toată lumea trăieşte bine; toată lumea trăieşte bine, dar toată lumea e nemulţumită; toată lumea e nemulţumită, dar aplaudă. Cu câteva schimbări în acest şir, situaţia generală se prezintă oarecum la fel. Există, însă, şi paradoxuri ce definesc drama actuală a poporului român, fără glumă, şi cu o precizie atât de mare încât poate fi percepută de fiecare în parte: e demonstrat faptul că suntem un popor ospitalier, fără isterii xenofobe, ba chiar cu un mare respect pentru orice oaspete şi, cu toate acestea, străinii (dar mai cu seamă investitorii) nu se înghesuie să vină în România. Cei ce vin, de regulă, se arată încântaţi de tot ce există în spaţiul mioritic, de oameni şi locuri, apoi pleacă... îmbogăţiţi cu încă o experienţă de viaţă. Suntem fericiţii locuitori ai unei ţări bogate, o ţară în care n-ar trebui decât să i se acorde atenţia cuvenită agro-zootehniei şi să se creeze un sistem eficient de desfacere (cu mai puţini intermediari şi mai puţine impozite) a produselor agro-alimentare către beneficiari, pentru ca toată lumea să trăiască bine (sau cel puţin să nu mai aibă nimeni teama de înfometare). Cu toate acestea, o bună parte din populaţia ţării noastre se află sub pragul sărăciei, apelând la mila publică şi fără posibilitatea de a-şi asigura acel minim jenant al traiului zilnic. În America, ţara care din punct de vedere al prosperităţii poate fi luată ca exemplu de toate statele lumii, toată funcţionalitatea sistemului economic se bazează pe consum. "De ce îţi speli şi astăzi maşina, că ai spălat-o şi ieri", este întrebat John de un prieten. "Dar ce-ai vrea, răspunde acesta, să dea faliment spălătoria lui Bill? Cu ce îşi va mai întreţine acesta familia?" Sistemul american s-a ajustat în timp, până când s-a ajuns la acest tip de mentalitate care asigură un echilibru natural între consum şi producţie: toată lumea consumă, pentru ca toată lumea să producă şi să poată consuma la rândul ei. Iar protecţia socială este bazată pe o regulă elementară: utilitatea fiecărei persoane, în angrenajul social. Acolo nimeni nu este dispreţuit pentru că munceşte nici măturătorul, nici instalatorul, nici femeia de serviciu şi cu atât mai puţin profesorul, cercetătorul sau omul de afaceri prosper şi serios. Acolo, ca şi în alte ţări echilibrate economic, nimeni nu îşi încalcă limitele propriei priceperi. Dacă ţi se strică priza, chiuveta sau aspiratorul, nu te apuci să le repari singur ci îl chemi pe cel a cărui meserie e prestarea unui astfel de serviciu, că şi el trebuie să trăiască. Sigur, vedem prin filme americani care trebăluiesc de mama focului pe lângă casă, dar nu ştim că ei nu fac acest lucru din necesitate, ci din simpla dorinţă de a face ceva, ca să nu se plictisească, util totodată şi diferit de ceea ce fac în mod obişnuit la serviciu. Căci îşi permit, dacă au chef, să stea pur şi simplu să citească, să se uite la televizor, să meargă la pescuit ş.a.m.d. Românul? El se pricepe atât de bine la toate, încât se simte obligat să muncească permanent: el e instalator, electrician, pantofar, zugrav şi om de afaceri în acelaşi timp (Uneori din zgârcenie, alteori silit de situaţia financiară). E normal că într-o astfel de societate nu mai există reguli, stratificări şi respect, nimeni nu-şi mai cunoaşte lungul nasului, iar efectele acestui "cocktail" se văd în cel de-al treilea paradox specific românesc: e demonstrat faptul că suntem un popor inteligent, cu un nivel de cultură generală mai ridicat decât al altora (de pildă, gradul de dificultate a întrebărilor la concursul " Vrei să fii miliardar" din Bulgaria e mult mai scăzut decât cel al concursului similar prezentat în România de Virgil Ianţu). Deci, ce mai tura-vura, suntem mai deştepţi decât alţii. Cu toate acestea, nu ne putem guverna, nu ne putem chivernisi singuri, nu ştim parcă pentru noi înşine ce e bine şi ce e rău. Clasa conducătoare nu ştie să conducă, oamenii de afaceri nu ştiu să facă afaceri, diplomaţii nu au tact, iar când lucrurile par aşezate şi merg bine, angajaţii se supără şi "pun de-o grevă", indiferent că lucrează în domeniul oţelurilor sau în învăţământ. Pe de altă parte, nimănui nu i se recunoaşte nimic: nici merit, nici pricepre, nici talent, nici putere de muncă...
Ioan HĂNŢULESCU