"Democraţia originală" şi pensionarii
     Pornită de la o "emanaţie" a revoluţiei din decembrie 1989 şi lansată în anii FSN-ului, "democraţia originală" continuă să bântuie şi astăzi în România. Domeniul în care acest mod bizar de a concepe democraţia s-a manifestat cel mai pregnant este fără îndoială cel al pensiilor de stat. Că aici deţinem prioritate şi originalitate absolută o dovedesc nenumăratele cazuri de disproporţie între aportul social şi cuantumul pensiei. Căci, unde s-a mai pomenit în lume ca după o aceeaşi limită de vârstă şi vechime în muncă, oameni cu o înaltă calificare, după ce au muncit din greu în folosul societăţii (unii având şi funcţii de răspundere), să primească o pensie de stat a cărei valoare să fie situată sub şi uneori chiar mult sub cea primită de persoane care înaintea pensionării şi-au desfăşurat activitatea ştergând praful şi făcând curăţenie prin birouri şi diverse spaţii şi subofiţeri cu pensii mai mari decât ale generalilor?
     În orice ţară, cuantumul pensiei de stat este direct proporţional cu contribuţia adusă societăţii de persoana respectivă; numai la noi se poate şi altfel, şi asta de ani în şir, reacţiile "reparatorii" ale guvernelor ce s-au perindat la conducerea ţării faţă de această situaţie limitându-se la mici cârpeli cu titlu de indexări sau promisiuni electorale neonorate.
     Ca un laitmotiv, cei ce administrează bugetul ţării continuă să motiveze întârzierea şi slaba eficienţă a măsurilor de remediere a situaţiei pensiilor apelând la raportul pensionari-salariaţi şi la sărăcia bugetului.
     Raportul pensionari-salariaţi este în România de circa 1,4-1,5 şi este într-adevăr defavorabil unei rezonabile dimensionări a pensiilor, dar la acest rezultat s-a ajuns prin contribuţia directă a modului cum a fost administrată ţara şi a valurilor de pensionări anticipate. Acest raport nu este însă singurul semnificativ, ponderea pensionarilor (exclusiv agricultori) în totalul populaţiei furnizând şi aceasta o bază de analiză şi concluzii. Această pondere este de 29,1 la sută în Bulgaria, 25,3 la sută în Cehia, 24,3 la sută în Polonia, 24,0 la sută în Slovacia şi 31 la sută în Ungaria, în timp ce în România ponderea pensionarilor este de numai 19,6 la sută. Comparaţia ponderii pensionarilor cu ţările vecine reflectă şi ea deficienţele în conducerea economiei româneşti aflată timp îndelungat într-un continuu regres, incapabilă să absoarbă forţa de muncă disponibilă. Îmbătrânirea forţei de muncă nu este specifică României, alte ţări europene având în această privinţă situaţii chiar mai acute. Dar, acolo banul public este altfel colectat şi folosit în ce priveşte relaţia impozitare-protecţie socială. Dacă la noi guvernul recurge la impozitări directe extrem de dure, celelalte guverne asigură colectarea resurselor financiare ale statului din impozitarea circulaţiei banilor: tranzacţii, impozit pe profit, TVA, taxe vamale. În România, mai mult de 70% din cheltuielile salariale sunt încasate de stat prin impozitul pe salariu şi contribuţiile la Fondurile de asigurări sociale, în timp ce în Polonia şi Cehia acest procentaj este de aproximativ 40%, în Ungaria este sub 50% iar în SUA doar cu ceva mai mari de 30%. Şi în ţările occidentale, ce asigură o protecţie socială deosebit de generoasă, procentul respectiv este în jur de 50% dar în acelaşi timp se alocă importante fonduri pentru asistenţa medicală, infrastructură şi domeniul public. La noi, cu toată ponderea extrem de mare a taxelor respective, protecţia socială, asistenţa medicală, drumurile, curăţenia şi alte aspecte din domeniul public sunt aşa cum ştim cu toţii, adică sub orice critică.
     În ce priveşte sărăcia bugetului, aceasta poate fi luată în considerare doar pentru mărimea cuantumului, disproporţiile aparţinând exclusiv gafelor şi măsurilor populiste ale guvernelor de după 1989.
     Situaţia cronică a neasigurării de către bugetul României a cerinţelor unui trai decent pentru majoritatea pensionarilor şi nici a altor cheltuieli în folosul societăţii, cum sunt cele pentru sănătate, învăţământ şi protecţia socială, cu tot procentajul mare al cheltuielilor salariale, se datorează incapacităţii manifestate de guvernele de după 1989 în conducerea economiei ţării, deşi de economie la noi se ocupă 8 ministere, în timp ce în Franţa doar unul singur (al Economiei şi Finanţelor).
     Dacă plata de către salariaţi a impozitului pe salariu nu pune probleme statului, restanţele la plăţile către buget ale întreprinderilor de stat sunt uriaşe, ajungând la enorma sumă de circa 63.000 de miliarde de lei. Cu toate că această adevărată gaură neagră a absorbit imense sume de bani datorate bugetului, guvernul a aprobat cu nonşalanţă ştergeri şi reeşalonări de datorii la buget, scutiri de plată la majorări şi acordarea de subvenţii pentru marii păgubitori ai economiei. Guvernul continuă o astfel de politică păguboasă pentru ţară din dorinţa de a-şi întreţine relaţii bune cu sindicatele puternice şi ca să-şi asigure o poziţie dominantă în sondaje. Dar cât se mai poate continua astfel?
Augustin Marius ABUŞEANU