Ne-am cufundat iar în beznă
     Am stat 10 ani la masa regilor şi am mâncat icre negre şi ne-am îmbătat cu şampanie. Au fost 10 ani ca o fulguire de petale, ca un vis în care am simţit parfumul inefabil al gloriei. E vorba, dacă nu cumva aţi ghicit până acum, de cel mai frumos, mai strălucitor deceniu din istoria fotbalului românesc - 1990 - 2000. Eram cineva în lume, nu începea nici un bal, nici un festin fără tricolori. Aşadar, vorba babei şi a moşului de la gura sobei: a fost odată ca niciodată...
     Domnilor, rostim aceste cuvinte deopotrivă cu nostalgie, dar şi cu crispare, cu durere şi disperare. O facem pentru că fotbalul ne ţinea multora, dacă nu întregii naţiuni, de cald, de foame, de nevoia de iluzie şi de speranţă. Tranziţia asta nebună care ştim când a început dar nu ştim când se va sfârşi, părea uneori o povară dulce pe umerii noştri fragili, atunci când luptam de la egal la egal cu marile forţe ale fotbalului mondial, ba pe unele le chiar îngenuncheam. Fotbalul era un domeniu de prim rang mondial în care se ţinea seama de noi, de geniul şi inventivitatea noastră, de numele acestei ţări, abonată din păcate la ratinguri scăzute, la imagini înceţoşate. Acum, prin acest examen ratat, e vorba de meciul cu slovenii, am rămas din nou în lumea a treia, ni s-a închis uşa în nas, urmând a ne hrăni, fotbalistic vorbind, cu fărâmiturile de la mesele opulente ale celor bogaţi. Pare paradoxal, dacă nu absurd ca o ţară ce abia şi-a scos capul în lume, de mărimea a două - trei judeţe româneşti şi cu o populaţie sub cea a Bucureştiului, să ne smulgă galoanele de pe umeri, să ne sfideze şi să ne trimită în plutonul mediocrilor. Paradoxul devine însă cea mai crudă realitate atunci când nu ţii seama de adevăr, de evidenţă, de ceea ce vrei să fii, de armele şi capcanele adversarului. Tricolorii conduşi de un mare fotbalist, dar de un antrenor modest, incapabil să strunească o echipă, să o facă să interpreteze partitura victoriei, Gică Hagi, au pierdut o calificare pe care altminteri puteau să o câştige. Îngâmfat şi neexperimentat, Hagi n-a ştiut să găsească cea mai bună strategie, n-a fost capabil să studieze aşezarea deosebit de inteligenţă a echipei Sloveniei în teren, să-i detecteze eventualele puncte slabe, făcând greşeli impardonabile de alcătuire a echipei, de a gândi jocul pe etape. I-a lipsit pragmatismul, luciditatea, de ce nu şi şiretenia, capacitatea de a insufla elevilor săi psihologia de biruitori.
     Funciara calitate a românilor de atâtea ori biruitoare în istorie, "pe aici nu se trece", s-a destrămat ca un fum în faţa unor adversari care nu ştiau decât să distrugă, să ţină "focul" departe de buturile lor. Tricolorii au vrut mult dar au fost depăşiţi de miza jocului, s-au precipitat, n-au avut răbdarea să aştepte şi să forţeze reduta slovenă. Plus că n-au avut nici şansă. Deznodământul fatal al acestei campanii de calificare trebuie privit bărbăteşte iar când spunem acest lucru trebuie, în primul rând, să asanăm fotbalul autohton de mişelii şi blaturi care îl subminează. Dacă noi vrem să scoatem din nou capul în lume, atunci trebuie să facem curăţenie, să-i dăm acestui sport rege rectitudinea şi nobleţea pe care ceilalţi i-au conferit-o de mult. Dacă nu, vom rămâne pe mai departe cu Hagi cel frumos şi cu Betty cea urâtă.
Gheorghe JURCĂ